Cartea pe care am luat-o din turnul aflat în așteptare, fără a avea nici o notificare și fără a fi recomandată de cei care contează pentru mine, s-a dovedit o alegere extrem de inspirată.
De ce?
Pentru că mi-a adus o stare de bine și de reflecție asupra propriei vieți.
Convingerea mea este că fiecare trece subiectul unei cărți prin propriul filtru, cel care are deja adunate fapte, întâmplări și experiențe de viață care seamănă ori ne transpun în rândurile citite, creându-ne diferite stări ce se pot confunda la un moment dat. Momente când ești aproape sigur că despre tine se scrie acolo, înșiruirea evenimentelor fiind identice.
O carte care este împărțită în două și care are o evoluție pe care eu n-am putut-o anticipa.
Pentru că începutul este unul din care aflăm evenimente din tinerețea lui Antony Webster, unele descrise cu multe amănunte. Grupului format din el (Tony), Collin Simpson și Alex Stuart i se alătură Adrian Finn
– un băiat înalt, sfios, care la început se uita în pământ și-și ținea gândurile pentru el. În primele două-trei zile, nici nu l-am observat: la noi școala la școală nu exista nicio festivitate de primire a nou-veniților și cu atât mai puțin opusul ei, ritualul punitiv. Pur și simplu am luat act de prezența șui și-am așteptat. (pagina 11)
Adrian se dovedește a fi o minte luminată și un tănâr posesor a unor cunoștințe amănunțite din mai multe domenii, intervențiile lui de la orele de curs impresionându-i atât pe colegi, dar mai ales pe profesori, unii dintre ei foarte exigenți. Prima parte este presărată cu scene de la școală și cum se reflectă ele asupra reacției fiecăruia. În special sinuciderea unui coleg de clasă pe nume Robson lasă un impact destul de mare.
Poate m-a prins atât de tare povestea asta și pentru că acțiunea are loc în Marea Britanie, la Londra, locurile acestei părți de lume reprezentând pentru mine elemente de conservatorism, tradiții, dichis, percepții senzoriale intense.
Școala era în centru Londrei, și în fiecare zi ajungeam fiecare din târgușorul lui, trecând dintr-un sistem de control în altul. Pe atunci, lucrurile erau mai simple: bani mai puțini, fără dispozitive electronice, fără tirania modei, fără prietene. Nimic nu ne distrăgea atenția de la îndatoririle umane și filiale, adică studiul, trecerea examenelor, folosirea calificativelor pentru a obține o slujbă și pe urmă pentru a începe o viață mai îmbelșugată (dar nu mai amenințător îmbelșugată) decât a părinților noștri, care aveau s-o aprobe, comparând-o în sinea lor cu propriile vieți, care fuseseră mai simple și, deci, superioare. Bineînțeles că nimic din toate astea nu s-a spus cu voce tare: darwinismul social stilat al claselor de mijloc din Anglia rămânea întotdeauna implicit. (pagina 15)
După ce termină școala ei se despart cu promisiunea că vor menține o prietenie pe viață. La facultate, Tony o întâlnește pe Veronica Mary Ford, care îi devine iubită. Într-un weekend, chiar îl duce la ea acasă să-i cunoască părinții și fratele. Dar ce se va petrece acolo trebuie să aflați singuri așa cum e bine să aflați și cum a evoluat relația dintre Tony și Veronica după acel weekend. Și mai important, ce a dus la moartea prematură a lui Adrian?
Prima parte se termină cu câteva detalii despre viața lui Tony după ce a terminat universitatea, aflând că s-a căsătorit cu Margaret, au avut o fiică – pe Susie, au cumpărat o căsuță cu o ipotecă mare. După doisprezece ani, Margaret s-a cuplat cu altcineva ei divorțând, fiica fiindu-le încredințată în custodie comună. Tony nu s-a mai recăsătorit spre deosebire de fosta lui soție, însă au rămas într-o relație de prietenie luând prânzul câteodată împreună.
Prima parte se încheie cu un Tony ajuns la pensie, locuind singur într-un apartament, participând la activități sociale. Totul se schimbă în momentul în care primește o scrisoare de la avocata mamei Veronicăi, cea pe care o cunoscuse cu ani în urmă atunci când a vizitat familia. Din ea află că urmează să primească 500 de lire și încă ceva, un jurnal.
Acesta este momentul în care toată povestea capătă alt sens, ducându-se la un nivel cu totul nou.
De ce după toți acești ani, mama Veronicăi a fost nevoită să-i lase niște bani? Cum a obținut jurnalul prietenului său Adrian? Aici depinde de cititor, alături de Tony, să-și dea seama de ce a lăsat banii; și cum a primit jurnalul lui Adrian. Ce face intriga și mai interesantă? Urmărirea de a revendica Jurnalul lui Adrian, care este acum în custodia Veronicăi.
M-a impresionat această poveste și pentru că, probabil, am ajuns la vârsa la care privesc tot mai des înapoi, iar ce regăsesc acolo sunt pe lângă multe altele și niște regrete, ele fiind legate de relațiile pe care le-am avut nu neaparat de iubire cât mai ales de prietenie. Iar aici am niște istorii care cineva priceput și talentat le-ar putea aduna într-o carte de care nu puțini ar fi interesați. Îmi vine în minte o replică pe care i-am spus-o prietenei melela un moment dat:
Draga mea, sunt atât de fericită! Prietenia noastră a împlinit vârsta majoratului iar de acum nimeni și nimic nu o mai poate distruge.
Iar viața mi-a arătat că m-am înșelat amarnic, deoarece după doi ani s-a ales praful și pulberea din ea, de atunci nereușind a mai lua legătura cu prietena mea, aceasta nerăspunzând la nici o scrisoare, mesaj, telefon ori sonerie și asta după ce în ultima convorbire nimic nu prevestea acest deznodământ. De atunci au trecut cincisprezece ani.
… atunci când suntem tineri și sensibili, suntem mai ușor de jignit, în timp ce la vârsta când sângele începe să curgă mai încet, simțurile nu ne mai sunt la fel de ascuțite, suntem din ce în ce mai blindați, știm cum să încasăm jignirile și pășim cu mai mare atenție.(pagina 118)
Pe măsură ce povestea înaintează personajul principal face o introspecție și descoperă lucruri pe care acum le privește complet diferit. Rămâne mirat cum mintea lui are undeva înmagazinate stări peste care atunci când le-a trăit nu s-a oprit pentru a le desluși așa cum o face acum.
Se dezvoltă caracterul în timp? În romane, cu siguranță: altminteri, nu prea ar mai fi cine știe ce poveste de spus. Dar în viață? Mă întreb și eu uneori. Atitudinile și părerile noastre se schimbă, dezvoltăm noi obiceiuri și excentricități; dar asta e cu totul altceva șis eamănă mai degrabă cu finisajele unei case. Poate că, de fapt, caracterul seamănă cu inteligența, doar că atinge punctul maxim ceva mai târziu – să zicem, între douăzeci și treizeci de ani. După care rămânem pur și simplu cu ce-am acumulat. Suntem pe cont propriu. Dacă lucrurile ar sat așa, s-ar găsi explicații pentru o mulțime de vieți, nu? Și totodată – dacă nu e vorbă mare – pentru tragedia noastră. (pagina 123)
Cuvântul acestui roman este coroborat pe care l-am întâlnit atât de des, câteodată și de două ori pe pagină.
Sentimentul unui sfârșit de Julian Barnes, roman care a fost distins cu Man Booker Prize în 2011, este captivant și m-a pus pe gânduri. Spre deosebire de alte memorii, acesta este împărțit în două părți dintr-un motiv: acela de a provoca cititorul în realizarea unui puzzle.
Am descoperit și o ecranizare a acestui roman și urmărind-o mi s-a mai confirmat încă o dată, chiar dacă nu mai era nevoie, de importanța parcurgerii cărții mai întâi. Filmul are multe secvențe care nu se regăsesc în carte, înșiruirea fiind oarecum deformată de prezența lor. Însă interpretarea este una care a făcut să nu regret timpul alocat vizionării lui. Spor la ce mai citiți!
(sursa foto: aici)
