Cu o dimineață în care ceața a fost lipită de drum, la propriu și am putut-o vedea preț de kilometri. E o stare pe care eu o îndrăgesc pentru că e plină de mister și de neprevăzut. Mi-a trecut febra vitezei la volan pe care o aveam în tinerețe și chiar dacă sună într-un mod care-mi zgârie timpanele, acum sunt mai așezată, nu mai am unde mă grăbi. Chiar nu mai am! Și uite cum m-am uitat și am inspirat ceața, am privit-o cum s-a așezat cu cele mai fine particule pe ființa mea.
La un moment dat a apărut și soarele, iar în primele clipe a fost ireal, pentru ca mai apoi să se limpezească și să strălucească cum doar el știe.
După masa a fost una caldă, prietenoasă în mare majoritate, cu accente periodice de vânt. La Nada Florilor, acolo unde am fost, era mai frig decât în oraș pentru că fiind lângă iazul Șomuzului, senzația era mai pregnantă, gradele mai puține. Pe alocuri, apa care se scurgea era înghețată, iarba la fel, deci pe noiembrie de aici l-am descoperit mai aricios. În rest, povești la tot pasul pe care le-am țesut sufletului meu ca să nu uite că am ajuns într-o etapă în care nu am chiar așa de mulți ani, dar mă simt bătrână și obosită, cu secvențe pline de silă și scârbă, cu neputințe pe care nu le pot gestiona și tot soiul de trăiri care se învârt în jurul meu amețindu-mă periculos. Noroc cu pasiunea mea mistuitoare pentru copii, meștereală și lectură care creează o lume aparte face ca balanța să se mențină într-un oarecare echilibru. Și cu câțiva oameni care mă acceptă așa cum sunt.
Șterpelesc de la cine-mi iese în cale un pic de culoare ori de gingășie și le pun în buzunare numai de mine știute, iar ele acolo se metamorfozează transformându-se în panaceele mele.
La întoarcerea în oraș, pentru că de fiecare dată când revin de acolo unde e atâta liniște și tihnă orașul pare extrem de zgomotos și parcă prea plin, am privit cu atenție biserica pe care o știu de când mă știu. Și, știți ceva? Era diferită!
