Mult boscorodita tehnologie scoate din încurcătură multă lume care dorește și poate să o acceseze. Mă întorc mereu în urmă, acolo unde o sumedenie de lucruri nu erau posibile și mă minunez eu pe mine de cât de departe au ajuns. Da, e adevărat, chiar foarte adevărat că tehnologia a venit mereu peste omenirea, dar viteză ca acum nu cred să mai fi existat.
Am văzut zilele trecute o secvență dintr-un film pe care o las mai jos să o vedeți și voi și zău că merită! Detaliile au fost cele pe care le-am privit cel mai tare pentru că totul se întâmpla în altă lume, acolo unde informația ajungea după mult, mult timp, de multe ori nemaifiind adevărată.
L-au văzut și copiii mei însă din discuțiile mai detaliate pe care le-am avut cu Luca, el nu poate face acest exercițiu de imaginație nici măcar cel legat de mine și copilăria mea, acolo unde nu era ca-n război, evident, dar nu erau multe de care el beneficiază astăzi.
Toți acești oameni care stăteau în tranșee în 1914 s-au născut în secolul al XIX-lea, bărbați cu mentalități din secolul al XIX-lea. Nu putem înțelege cum s-au gândit din cauza faptului că ne-am născut cu mult după ei. Ne este imposibil să ne înțelegem și în zilele noastre cu 100 de ani mai târziu după acel episod al Războiului Industrial – al celui de-al doilea Război Mondial – și după el, dar acești bărbați credeau că erau domni civilizați. Să te lupți cu dușmanul într-o zi și să cânți colinde de Crăciun cu ei în următoarea este ceva ce nu a fost imposibil pentru mintea secolului al XIX-lea chiar dacă nu știu dacă așa s-au derulat faptele. Nu când adversarul tău era un alt european ca tine. A fost pur și simplu modul în care domnii s-au respectat și tratat reciproc chiar și în război. Din păcate, acea mentalitate a pierit în următorii ani și e pe cale de dispariție.
Dar să revenim la zilele noastre, acum când totul se petrece în cel mai domestic mod cu putință, cel puțin așa fiind aici unde ne ducem noi traiul.
Sunt fericită că pot vedea și auzi, în timp util, ce se petrece la 2000 de kilometri depărtare și constat că e la fel ca aici și, sunt convinsă că e la fel în multe alte părți. Fotografia de mai jos reprezintă o imagine din Colchester, în ziua de 26 decembrie 2019
pentru că la noi, această zi să arate așa. 😉
Am băut cafeaua, de dimineață, stând la o șuetă
așa cum aseară am povestit despre cărțile aduse de Moșul și de bucuria pe care ne-a pricinuit-o. A avut mult loc în tolbă, asta-i deja clar.
Nimic nu ne-a împiedicat să schimbăm ora la care citim cu voce tare și ne-am adus aminte de cărțile pe care le-am parcurs de-a lungul timpului în aceeași perioadă și la cum au evoluat subiectele tratate. Într-un an, Luca a fost bolnav de varicelă, Pinocchio fiindu-i partener de suferință la uns cu cremă mentolată iar Răzvan, lector.
Amintirile revin cu și mai multă îndârjire acum când momentele pe care odinioară le petreceam împreună nu mai sunt posibile. Însă e liniște, atât de multă liniște, cald și bine. Nici nu s-a mâncat în dușmănie, de băut mi-aș fi dorit ca măcar un pahar să fi reușit să fi dus până la capăt pentru că avem un vin foaaarte bun, de pe la o mănăstire, numai că nu se cere băut ci mai degrabă mirosit și, Slavă Domnului!, nu e nimeni bolnav să nu o poată face. Ciorba de cocoș a avut un succes nebun, fiind singurul fel de mâncare savurat la masa de prânz.
Cât despre asta, caloriile mă iubesc sincer și dezinteresat și se așază pe unde cred ele că-i mai confortabil. Când hormonii nu te suportă, părăsindu-te, e grea tare lupta asta cu ele. O fi la altele mai ușoară, nu același lucru fiind valabil și la mine. Noroc să-ș oleacă mai năltuță și au unde se deșira.
Cam așa stau lucrurile. Mâine plecăm să ne revedem cu oameni dragi. Abia aștept!
Hai, să vă fie stomacurile suficiente și zâmbetul undeva la loc sigur. Viața merge mai departe, negreșit!