Respiro din viață când te frământă ideea că poate nu ești un părinte bun, așa cum ți-ai dori

Totul e pe repede înainte pentru că trăim într-o perioadă în care timpul parcă s-a comprimat și nu ne mai ajunge pentru a face ceea ce ne propunem atunci când ne trezim, dimineața, ori seara când înainte de a adormi reușim să facem un plan pentru ziua ce urmează.
Provocările sunt diverse și în ciuda faptului că îți dai silința să le găsești o rezolvare rezonabilă, sunt situații în care ești depășit pentru că intri într-o chestie pe care e mai greu s-o deslușești decât s-o rezolvi. Cere timp pentru înțelegere.
Toate gândurile astea mă măcinau precum pietrele la moară într-un moment în care am ieșit pentru a lua o gură de aer tomnatic. Parcă nici toamna nu mai are aromele pe care le avea, ori starea de spirit actuală nu mai lasă receptorii să identifice corect ceea ce întâlnesc.
A fost o zi prea caldă de toamnă, un mijloc de noiembrie cu grade multe, peste optsprezece, fără ploaie, ceață ori vânt enervant. Am ales să ies pe înserat pentru că mi-am spus că e mai puțină lume și voi putea fi lăsată în pace fără nici un stimul extern deranjant.
Am trecut pe la muzeu, la Irimescu și luna lumina statuia lui Eminescu aflată în fața intrării într-un mod calm și cald.

Și muzeul este înconjurat de o aură care-i sporea prețiozitatea și-i dădea un aer aparte.

Văzându-l, mi-am spus că nu am mai trecut de multă vreme cu Luca pe la el și mi-am propus să nu mai lungesc perioada de așteptare. Am abservat că privește altfel exponatele, percepe diferit atmosfera ori ăsta e un lucru de bine, spun eu.

Dar Irimescu și vizita plănuită a dispărut ca un abur și frământările m-au luat iar la întrebări. M-am gândit că niciodată nu suntem tați sau mame perfecte pentru că n-am făcut/n-am fost la școala care te învață ce înseamnă să fii un părinte. Suntem neșcoliți în a fi părinți și cu toții greșim. Unii greșim mai mult decât alții, dar cu toții greșim.

Nu pot spune că sunt o înfocată cititoare de cărți de parenting cu toate că nu le-am ocolit pe toate, dar am înțeles că parentingul propovăduit de mulți experți din afară nu se prea potrivește cu ce-i în casă, și a noastră și a multora. Cred că e bine de știut care sunt modalitățile prin care se pot rezolva niște conflicte, însă multe cazuri sunt așa de personalizate că nu găsești un răspuns ferm la întrebarea ta. Poate trebuie doar să ai idee și să aplici în casa ta metoda care se mulează cel mai bine și simplu.

Atunci când a sosit cel de-al doilea copil am avut o teamă teribilă de a nu-l putea iubi la fel ca primul și pe lângă teama asta mai erau multe altele într-o coloană care se întindea pe după multe blocuri. Am priceput că nu e așa, și că fiecare prunc are partea lui care nu se amestecă nu a celuilat frate. Au existat gelozii, întrebări, boscorodeli, dar cred că am reușit într-o proporție destul de mare să le gestionez. Nu mică mi-a fost mirarea când i-am auzit sfădindu-se în mașină, acum, mari fiind, reproșându-i cel mare celui mic că i-a furat mama și că din  cauza lui el a fost privat de multe clipe pe care le putea petrece doar cu mine. Și reproșurile nu s-au oprit aici.

Pașii mei au continuat și așa m-am trezit în fața muzeului apelor Băcescu, rememorând desele vizite pe care le-am făcut aici alături de băieți.

O clipă mi-am imaginat cum ar fost să fi fost un pește într-o mare ori un ocean, nicidecum într-un acvariu, ori poate stai! într-un acvariu dintr-o cameră a unui copil. Poate era mai bine, alunecam fără griji în stânga și-n dreapta fără nici o teamă. Fără teamă în acvariu că în mare sau ocean situația ar fi arătat complet diferit. La câte pericole există, nu cred că m-aș fi strecurat de pre multe ori fentând foamea prădătorilor multipli.

Dar gândurile au sărit repede și din avcariu și s-au arătat mai uscate decât aș fi bănuit, continuând să mă frământe. E o perioadă complicată, ori poate că nu complicată ci mai degrabă încărcată de prea multă tensiune, pentru că e final de gimnaziu iar lucrurile la școală nu prea sunt în parametri. Doamna de matematică a plecat în locul ei venind, pentru un semestru, un domn profesor care are un alt mod de a preda și acționa. Violența din clasă a ajuns la cote la care nu credeam să escaladeze, adulții – părinți și dascăli deopotrivă – nereușind a gestiona treaba prea bine.
Iar acum, la șase săptămâni înainte de a se încheia primul semestru a apărut o modificare majoră de program pentru că școala trebuie să primească în gazdă efectivul altei școli care are sălile de curs în renovare: 400 de elevi și 30 de cadre didactice.
Orarul a suferit modificări, orele de curs fiind mai subțiri cu 5 minute, pauzele mici scurtându-se la 5 minute, pauza mare dispărând.
Și așa, întrebările s-au aliniat iar pentru că așa-s ele, nu se mai termină.
Știu, atâta vreme cât suntem sănătoși nu mai contează că ora de curs are 45 de minute, că nu există o continuitate, rutina este făcută k.o. și totul este într-o veșnică alergare. Pentru că așa va fi, o alergătură obositoare.
Și da, terminarea ciclului gimnazial nu este un final de drum ci doar o haltă a vieții pe care te chinui să o faci cât mai bună pentru ca trambulina pe care să sară copilul să-l ajute să ajungă într-un loc cât mai bun pentru el.

Vârsta m-a învățat că atunci când sunt pusă în fața unor așa provocări să mă opresc puțin, să analizez și să elimin cât mai multe elemente negative, căutând a spori importanța celor care sunt cu plus.  Și da, mi-am făcut și o cruce mare, pentru că atunci când am ridicat ochii în fața mea era o biserică.

M-am întors acasă parcă mai lămurită și încrezătoare că totul va fi bine, cum altfel?!

Lasă un răspuns

error: Content is protected !!
%d blogeri au apreciat: