Articole Literatura de azi – Flori de mucigai

Din emoţie în emoţie, am simţit de câteva ori o lacrimă căzându-mi pe câte o filă. O să mă duc de m-ar lăsa puterile, la Orăştie să plâng la zidurile ei. Un nou univers mi s-a deschis fulgerător. Mi-aş permite să spui că sunt un om fericit, între constelaţii şi balsamuri.

Tudor Arghezi

FLORI DE MUCIGAI

 Printre cei mai apreciați scriitori ai României moderne, Tudor Arghezi este considerat astăzi, unul dintre autorii canonici ai literaturii.

Pe numele lui adevărat Ion M. Theodorescu, avea să utilizeze prima oară pseudonimul de Arghezi în anii 1897-1899 când publică proză şi poezii în Revista Modernă şi Viaţa nouă. Scriitorul a explicat că acest pseudonim are legătură cu Argesis, vechiul nume al râului Argeş.  Copilăria nu i-a lăsat autorului decât amintiri dureroase, acesta mărturisind: Este cea mai amară vârstă a vieţii. N-aş mai voi să fiu o dată copil.

Are parte de un învățător blând, pe nume Abramescu și un profesor de română, Gârbea, pe care-i va evoca peste ani, cu mare dragoste.

În perioada liceului urmat la Sfântul Sava, poetul se împrietenește cu Gala Galaction și cu N.D. Cocea.

… această prietenie a alcătuit pentru noi o insulă, o concretizare de aspiraţii comune… pentru toată viaţa. Insula noastră nu a cunoscut invidia şi orgoliul.

În 1896, la 16 ani, se produce şi debutul său literar sub îndrumarea lui Alexandru Macedonski, în revista Liga Ortodoxă. Macedonski spunea despre el în acei primi ani de creaţie că:

Acest tânăr, la o vârstă când eu gângăveam versul, rupe cu o cutezanță fără margini, dar până astăzi coronată de cel mai strălucit succes, cu toată tehnica versificării, cu toate banalitățile de imagini și idei, ce multă vreme au fost socotite, la noi și in străinătate, ca o culme a poeticii și a artei.”

Poetul se semnează cu numele său real, Ion Theo. Nu-şi încheie studiile, începe să lucreze în fabrică.

Începând cu 1900 şi până în 1904, poetul este călugăr la Mănăstirea Cernica. Acolo, în liniştea chiliei va învăţa, pe îndelete, taina mânuirii cuvintelor.

„Singuri, acum în marea ta poveste,/ Rămân cu tine să mă mai măsor,/ Fără să vreau să ies biruitor./ Vreau să te pipăi şi să urlu: Este!”

În viața sa, perioadele de oportunism rușinos alternează cu gesturile de demnitate, ba chiar de curaj singular. Între 1914 și 1916, intelectualitatea românească se împarte în mai multe tabere: antantofilii, adepţii păstrării neutralităţii şi germanofilii. Arghezi alege să fie de partea celor din urmă, iar această alegere i-a adus ulterior, numeroase prejudicii. A condamnat intrarea României în război de partea Antantei, a denunţat alianţa cu Rusia Imperială şi, în momentul ocupării ţării de către trupele germane, a ales să rămână la Bucureşti. În acele luni, a scris mult în publicaţiile filogermane şi în cele aflate sub controlul ocupanţilor. Ca o consecință a acestor activități este închis la Penitenciarul Văcărești, împreună cu alți unsprezece ziariști și scriitori.

Au urmat ani grei, asupra poetului planând stigmatul germanofiliei proclamate anterior.

Lucian Boia, în Capcanele puterii, spunea că:

… el i-a ajutat pe «creatori» şi material, într-o anumită măsură, dar mai ales dându-le sentimentul că reprezintă ceva în societatea românească.

Prima sa carte de poezie, Cuvinte potrivite, apare cu întârziere, în 1927. Poetul avea 47 de ani. Apare ziarul Bilete de papagal sub direcția sa, în anul următor. Debutul în proză se produce în 1929, odată cu apariţia cărţii Icoane de lemn.

În ceea ce privește valoarea operei argheziene, critica literară a fost împărțită: tradiţionaliştii, i-au denunţat poeziile ca fiind vulgare, imorale, iar cei care apreciau arta modernă l-au văzut pe Arghezi ca fiind o revelaţie. Între ei, Eugen Lovinescu – simbol al promovării literaturii moderne – a fost unul din cei mai fervenţi apărători ai creaţiei argheziene. De aceea a avut şi de suferit, Lovinescu ratând intrarea în Academie: deşi era cel mai cunoscut şi apreciat critic literar al vremii, el era un apărător al literaturii moderne şi, deci, nu putea deveni academician. Însă Arghezi a avut norocul de a beneficia de sprijinul Regelui.

Editura Fundațiilor Regale îl publică intens pe Arghezi. Apare volumul Versuri care altfel ar fi rămas probabil nepublicat având în vedere indignarea pe care a trezit-o la Academie. Iorga numea acest volum scabros și spunea că Arghezi foloseşte în unele poezii cel mai ordinar limbaj.  Ceea ce ne duce cu gândul la Dante și la acel limbaj „vulgar” din Divina Comedie…

Practic, consacrarea lui Arghezi s-a făcut prin intermediul Regelui, nu la Academie. În acest context e de înţeles că poetul a rămas fidel Regelui, pe care nu încetează să-l mai laude. Poezia Făt frumos e un exemplu elocvent:

 Unde-a plecat, călare, Făt-Frumos,

De nu se mai zărește nicăierea,

Oricât și-ar pune soarele puterea,

Oricât s-ar pogorî luna de jos?

Cum va voi, căci vrednicul urmaş

Al lui Ștefan și Țepeș împreună,

Ridică și altare din ștei pentru vrăjmaș,

Dar și țepoaie-nalte, cu proțăpirea bună.

În 1931 apare volumul de versuri Flori de mucigai, legat ca de altfel şi Poarta neagră, de anii de detenţie. Tot acum, pentru copii, publică volumul în proză Cartea cu jucării, inaugurând o direcţie secundară în creaţia sa, ce va continua mai apoi cu volumele: Cântec de adormit Mitzura, Buruieni, Mărţişoare, Prisaca, Zdreanţă, etc.

Arghezi era deja un scriitor şi publicist consacrat, având o voce influentă în presa românească, în ajunul plecării Regelui Carol din țară. S-a afirmat însă, nu prin vechea germanofilie, ci printr-o critică acidă la adresa fascismului. A rămas în istorie faimosul pamflet intitulat Baroane, publicat în toamna anului 1943, dedicat nimeni altuia decât ambasadorului german la Bucureşti, Manfred von Killinger. Iată acest text, în urma căruia, cum era și de așteptat, a urmat închisoarea, acesta fiind prețul plătit în urma publicării lui.

„Ce semeţ erai odinioară, dragul meu, de n-ai mai fi fost. Şi ce mojic! ce mitocan! Ce bădăran! Nu te mai recunosc. Parcă în hainele tale a intrat alt om şi parcă celălalt a plecat în pielea goală, pe undeva, prin ceruri ori iad.

Botul nu-ţi mai e aşa gros, fălcile ţi-s mai puţin dolofane şi ai început, Doamne!, să şi surâzi cu buzele alea groase, şterse de unsoare. Ceafa ţi s-a mai tras, guşa s-a mai moderat, burta caută un relief mai aproape de spinare. Nici părţile de dindărăt nu mai sunt atât de expresiv dominante, dedesubtul croielii scurte.

Cred că nu mai iei dimineaţa patru cafele cu lapte, o halcă de şuncă şi opt prăjituri, cu care ţi-ai pus din nou în funcţiune intestinul gros, anemiat de răbdări prăjite. Te umpluseşi bine, până la râgâială. Ţi-aduci aminte ce sfrijit erai pe când erai sărac şi cum ne pălmuia căutătura ta aţâţată după ce te-ai procopsit. Îndopat cu bunurile mele, nu-ţi mai dam de nas şi ţi s-a părut că eram pus pe lume ca să slujesc mădularele tale, burţii, guşii, sacului şi dăsagilor tăi: ăsta era rostul meu, a trebuit să-l aflu de la tine, flămândule, roşcovanule, boboşatule, umflatule.

Mi-ai împuţit salteaua pe care te-am culcat, mi-ai murdărit apa din care ai băut şi cu care te-ai spălat. Picioarele tale se scăldau în Olt, şi mirosea pănă la Calafat, nobilă spurcăciune!

I-auzi! Vrea să-mi fie stăpân şi să slugăresc la maţele lui, eu care nu m-am băgat rândaş nici la boierul meu. Vrea trei părţi şi din văzduhul meu, ca să răsufle în răcoarea mea numai el. Lasă-mă să-mi aleg stăpânul care-l vreau eu, dacă trebuie să mă robesc, nu să mă ia la jug şi bici, înșfăcat de ceafă, cine pofteşte.

Uită-te, mă, la mine! Baroane! Să ne desfacem hârtiile amândoi, eu zapisul şi hrisoavele mele, scrise pe cojoc, şi tu zdrenţele tale. Scrie pe ale tale Radu? Nu scrie!… Scrie Ştefan? ? Nu scrie!… Scrie Mihai, scrie Vlad, scrie Matei? Nu! Păi ce scrie pe cârpele tale? Degete şterse de sânge?

Mi-a ieşit o floare-n grădină, ca o pasăre roşie rotată, cu miezul de aur. Ai prihănit-o. Ţi-ai pus labele pe ea şi s-a uscat. Mi-a dat spicul în ţarină cât hulubul şi mi l-ai rupt. Mi-ai luat poamele din livadă cu carul şi te-ai dus cu el. Ţi-ai pus pliscul cu zece mii de nări pe stânca izvoarelor mele, şi le-ai sorbit din adânc şi le-ai secat. Mocirlă şi bale rămân după tine în munţi şi secetă galbenă pustie în şes. Şi din toate păsările cu graiuri cântătoare, îmi laşi cârdurile de ciori.

Începi să tremuri acum, căzătură. Aşa s-a întâmplat cu toţi câţi au umblat să-mi fure binele ce mi l-a dat Dumnezeu. Te-ai cam subţiat şi învineţit. Obrazul ţi-a intrat în gură, gulerul ţi-a căzut pe gât ca un cerc de putină uscată. Dacă te mai usuci niţel, o să-ţi adune doagele de pe jos. Ce floacă plouată-n capul tău! Ce mustaţă pleoştită! Ce ochi fleşcăiţi! Parcă eşti un şoarece, scos din apă, fiartă, de coadă, Baroane…”

După acest episod au urmat vremuri grele pentru Arghezi. Viziunea sa despre artă şi poezie intra în totală contradicţie cu realismul socialist impus de sovietici. Seria de articole publicate săptămânal în Adevărul, în care Arghezi se pronunţa împotriva puterii populare şi a autoritarismului acesteia în problemele artei, reprezintă o primă reacție împotriva noii ordini ce se impunea asupra țării.

În 1948 apare un articol ce avea să devină celebru, scris de Sorin Toma și intitulat Poezia putrefacţiei sau putrefacţia poeziei, în care întreaga operă a poetului este pusă la zid, acuzată ca fiind o ilustrare a clasei burgheze, a decadenţei, moment din care lucrările lui Arghezi au fost interzise, el retrăgându-se complet din viaţa publică. În acei ani, orice opinii politice va fi avut, nu şi le-a putut exprima.

Este reabilitat, de către Dej abia la mijlocul anilor 50, distins cu titluri şi premii, ales membru al Academiei Române şi sărbătorit ca poet naţional la 80 şi 85 de ani. În 1965, Universitatea din Viena îi decernează premiul Gottfried von Herder, iar Academia Sârbă de Ştiinţe îl alege membru al secţiei de literatură. Publică: 1907 – peisaje, Cântare omului, Stihuri pestriţe, Poeme noi, Cu bastonul prin Bucureşti.

În 1967, pe 14 iulie, se stinge din viaţă, fiind înmormântat, alături de soţia sa Paraschiva, în grădina casei din strada Mărţişor devenită ulterior, muzeu.

Articol apărut în revista online Literatura de azi.

 Tudor Arghezi – Flori de mucigai.mpg

Amintiri cu maestru Tudor Arghezi

Lasă un răspuns

error: Content is protected !!
%d blogeri au apreciat: