Câteva minute trecuseră de ora șapte când am plecat de acasă. Cu o seară înainte îmi pregătisem deja bagajul, după ce aflasem că urma să mergem la Eilat. Este a doua oară când ajung în această destinație și, cum Marea Roșie m-a fascinat anul trecut, vestea m-a bucurat mai mult decât aș putea spune.
Mărturisesc că nu mă așteptam să pornim atât de repede la drum, mai ales după ploile puternice care au căzut zilele trecute, atât la Eilat, cât și în zona Mării Moarte. Drumurile fuseseră blocate, iar oamenii rămăseseră aici peste noapte, fără să știe dacă vor putea pleca. Din fericire, cei care s-au ocupat de degajarea șoselelor și-au făcut treaba, îndepărtând aluviunile aduse de ape și făcând din nou posibilă circulația prin acest peisaj deșertic.
Așa că iată-ne porniți la drum!
De la Gan Yavne până la Eilat sunt aproximativ 350 de kilometri, suficienți cât să ai timp să te bucuri de călătorie, dar și să te întrebi ce surprize te mai așteaptă. Am făcut o oprire pentru alimentarea mașinii și pentru micul nostru dejun. Am mâncat bine, gustos și, îmi place mie să cred, sănătos. Deși, dacă tot suntem la capitolul acesta, trebuie să fac o mică mărturisire: de când am ajuns în Israel, am impresia că mănânc cam mult și că m-am îngrășat. O să mă urc pe cântar și o să văd ce și cum.

Asta, cu toate că fac exerciții și merg mult, chiar mai mult decât acasă. Numai astăzi, cu o oră înainte de încheierea zilei, ajunsesem deja la 18.000 de pași. Dar să nu ne grăbim cu concluziile! Deocamdată sunt în vacanță și încerc să mă bucur de tot ce îmi oferă ea.
După micul dejun, ne-am urcat din nou în mașină și ne-am continuat drumul spre Marea Roșie.

Numai că, la un moment dat, am făcut un ocol. Și atunci am aflat că Gabi îmi pregătise o surpriză: urma să vizităm Timna Park!

M-am bucurat enorm. Și mai mult m-a bucurat să aflu că nici prietenii mei nu mai fuseseră aici. Așadar, nu era o surpriză doar pentru mine, ci o experiență inedită pentru noi toți.
Mă gândesc adesea la faptul că multe dintre locurile pe care le-am descoperit în această călătorie erau noi și pentru ei. Nici la Muzeul de Artă din Tel Aviv nu fuseseră vreodată. Și uite așa, vizitele acestea au devenit experiențe împărtășite, pe care le-am descoperit împreună, deși ei au fost cei care au făcut posibile toate aceste întâlniri cu locuri noi. Îmi place gândul acesta: să poți descoperi ceva alături de oameni dragi, chiar și atunci când ești departe de casă.
Timna Park – acolo unde deșertul păstrează memoria oamenilor
Timna Park este o rezervație naturală și geologică impresionantă, în care peisajul spectaculos se întâlnește cu istoria. Dacă în alte locuri mergi pentru a admira animalele, vegetația sau frumusețea unui cadru natural, aici ai sentimentul că pășești într-un muzeu în aer liber, în care fiecare stâncă, fiecare vale și fiecare urmă a activității umane spun o poveste.
Am descoperit un loc în care natura a lucrat timp de mii și mii de ani, modelând piatra în forme surprinzătoare, iar oamenii au găsit în acest peisaj resursele necesare pentru a schimba cursul propriei istorii.
Personajul principal al întregului parc este cuprul. Aici, exploatarea și prelucrarea lui au o istorie de mii de ani, iar vestigiile descoperite arată cât de importantă a fost această activitate pentru comunitățile care au trăit în zonă. Timna păstrează urmele unora dintre cele mai vechi activități de exploatare a metalelor cunoscute, oferindu-ne o perspectivă asupra ingeniozității oamenilor din vremuri îndepărtate.

Și poate că tocmai asta m-a impresionat cel mai mult: gândul că, într-un loc care astăzi pare aproape desprins de lume, oamenii au muncit, au căutat resurse, au construit și au lăsat în urmă mărturii ale existenței lor. Deșertul pare tăcut, dar, dacă ai răbdare să-l privești, descoperi că are foarte multe de spus.
Am avut mai multe puncte de atracție de vizitat, fiecare cu farmecul și povestea lui.
Spiral Hill – dealul care pare înșurubat în deșert
Primul loc care mi-a atras atenția prin forma lui neobișnuită a fost Spiral Hill, un deal în jurul căruia roca pare să se înfășoare în spirală. Privit de la distanță, ai impresia că cineva a intervenit asupra pietrei, modelând-o cu o precizie aproape imposibilă.

În realitate, forma este rezultatul proceselor naturale de eroziune, care au acționat diferit asupra straturilor de rocă. Este unul dintre acele locuri în care natura îți demonstrează, fără să aibă nevoie de explicații complicate, cât de spectaculoasă poate fi.
Mi-a plăcut ideea că o simplă plimbare printr-un peisaj arid se poate transforma într-o lecție despre timp, geologie și răbdare. Aici, timpul nu se măsoară în orele unei vizite, ci în miile de ani necesare pentru ca piatra să ajungă la forma pe care o admirăm astăzi.
The Mushroom și Mushroom and a Half – ciupercile uriașe ale deșertului
Dacă ar fi să aleg una dintre imaginile reprezentative ale parcului, cu siguranță aș păstra-o pe cea a ciupercii de piatră. The Mushroom este o formațiune naturală impresionantă, cu o bază îngustă și un cap voluminos, care pare că sfidează legile echilibrului.

Este greu să nu te întrebi cum a ajuns piatra să aibă o asemenea formă. Explicația este, din nou, legată de eroziune: straturile de gresie nu se uzează în același ritm, iar partea inferioară, mai puțin rezistentă, a fost erodată mai repede decât cea de deasupra. Așa s-a format această siluetă care seamănă izbitor cu o ciupercă.
În apropiere se află și Mushroom and a Half, o formațiune cu aspect asemănător, dar cu o structură incompletă, ca și cum natura ar fi început să modeleze o altă ciupercă și s-ar fi oprit la jumătatea lucrării.
Ceea ce face locul și mai interesant este legătura lui cu istoria exploatării cuprului. În această zonă au funcționat instalații de prelucrare a minereului, iar urmele activității de odinioară pot fi descoperite și astăzi.
Am privit aceste formațiuni cu admirația cu care privești ceva ce nu poate fi reprodus cu adevărat de mâna omului. Și, totuși, în imediata lor apropiere, oamenii au găsit cândva resursele și mijloacele necesare pentru a transforma piatra în metal.
Urmele cuprului – întâlnirea cu o meserie de acum mii de ani
În apropierea ciupercii se pot observa vestigii ale activităților de extragere și prelucrare a cuprului. Furnalele și instalațiile rudimentare, reconstituite sau păstrate ca mărturii ale procesului de producție, te ajută să înțelegi cât de multă muncă presupunea obținerea metalului.
Minereul era extras din zăcăminte, apoi prelucrat prin încălzire, folosind focul și tehnicile cunoscute la vremea respectivă. Nu aveau utilajele și tehnologia de astăzi, dar au reușit să descopere și să dezvolte o activitate care avea să schimbe profund viața oamenilor.
Mi se pare fascinant să te gândești la toate acestea în timp ce te afli într-un loc în care soarele dogorește, iar stâncile par că nu au cunoscut niciodată altceva decât liniștea deșertului. Și totuși, aici au existat muncă, pricepere, schimburi comerciale și o întreagă lume pe care astăzi o reconstruim din fragmente.

Stâlpii lui Solomon – măreția pietrei
Apoi am ajuns la Solomon’s Pillars, Stâlpii lui Solomon, una dintre cele mai impresionante formațiuni ale parcului.
Sunt coloane uriașe de gresie roșiatică, ridicate parcă spre cer, care fac parte dintr-un perete stâncos sculptat de natură. Crăpăturile rocii și eroziunea produsă de-a lungul timpului au creat aceste forme monumentale, atât de bine conturate, încât ai putea crede că au fost construite de cineva.

Numele lor trimite la regele Solomon, însă aspectul lor este opera naturii, nu a unor constructori. Stâncile au o prezență impunătoare și îți dau sentimentul că ești foarte mic în raport cu lumea care te înconjoară.
Se poate urca pe traseele amenajate pentru a admira formațiunile și valea din jur. Noi nu am făcut această escaladare, dar nici nu a fost nevoie pentru a le simți măreția. Le-am privit de jos și mi s-au părut impresionante în toată verticalitatea lor.
Uneori, nu trebuie să ajungi neapărat în cel mai înalt punct pentru a te bucura de un loc. E suficient să te oprești, să privești și să lași imaginea să se așeze în tine.
Arcele naturale – ferestre deschise în stâncă
Un alt punct de atracție îl reprezintă arcele naturale, adevărate ferestre sculptate în piatră. De-a lungul timpului, vântul și apa au erodat straturile de gresie, formând deschideri care seamănă cu niște porți monumentale.
Privite de la distanță, par lucrări arhitecturale, însă frumusețea lor vine tocmai din faptul că nu au fost desenate și construite de nimeni. Natura a lucrat singură, strat după strat, până când a creat aceste forme spectaculoase.
Aici am avut și eu ocazia să urc pe unul dintre arce. M-am bucurat foarte tare de experiență, mai ales că priveliștea era nemaipomenită. De sus, peisajul se deschidea în fața mea, cu nuanțele lui de roșu, brun și ocru, sub un cer de un albastru excepțional.
A fost unul dintre acele momente în care te bucuri nu doar de ceea ce vezi, ci și de faptul că ai ajuns acolo, că ai avut curajul și posibilitatea să trăiești experiența.

Sfinxul – o siluetă ivită din piatră
Și Sfinxul este una dintre formațiunile care îți atrag imediat privirea. Silueta lui amintește de celebrul monument egiptean, însă aici nu vorbim despre o sculptură realizată de oameni, ci despre o formă naturală, modelată de eroziune.
Mi se pare interesant felul în care mintea noastră caută să recunoască forme familiare în natură. Privim o stâncă și descoperim un chip, o ciupercă, un animal sau o siluetă umană. Apoi, dintr-odată, peisajul nu mai este doar o succesiune de pietre, ci devine o lume în care imaginația are libertatea să lucreze.
În zona Sfinxului, panorama este foarte frumoasă. Stâncile, valea și întinderea deșertului se completează într-o imagine amplă, care îți dă răgazul să privești în voie și să înțelegi cât de mult se poate ascunde într-un peisaj aparent lipsit de viață.
Timna Lake – o oprire colorată la finalul traseului
Ultimul punct despre care vreau să vă povestesc este Timna Lake, lacul amenajat în interiorul parcului, care oferă o notă diferită întregului peisaj.
După atâtea stânci, forme geologice și vestigii istorice, apa aduce o altă atmosferă. În jurul lacului există zone de odihnă și activități pentru familii, iar copiii au posibilitatea să umple sticluțe cu nisip colorat, pe care să le păstreze ca amintire.
Și aici am avut parte de un mic episod amuzant. Gabi îmi spusese că putem aduna nisip și mi-a dat o sticluță, așa că eu am început să caut și să adun pietricele și nisip încă de la intrarea în parc. Nu înțelesesem exact cum funcționează totul și nici nu mi-am imaginat că, la finalul traseului, aveam să găsim un loc special amenajat, cu recipiente și nisip pregătit pentru umplerea sticluțelor.



Abia atunci am înțeles despre ce era vorba! Numai că noi ne apucaserăm deja de treabă, fiecare în felul lui.
Am găsit și o pietricică din cele care ne-au atras atenția, iar pe una dintre ele am pisat-o, pentru a pune în sticluță o mică parte din ceea ce descoperiserăm în parc.
Am aflat și povestea pietrei verzi. În zona Timna există minerale cu conținut de cupru, iar expunerea acestora la aer și la procesele de oxidare poate produce nuanțe verzi sau albăstrui. Așa se explică o parte dintre culorile surprinzătoare pe care le întâlnești în acest peisaj.
Mi-a plăcut ideea de a pleca de acolo nu doar cu fotografii, ci și cu o amintire făcută de noi, o sticluță în care să păstrăm câteva dintre culorile deșertului.
Deșertul după ploaie – surpriza pe care nu o anticipasem
Dacă ar fi să aleg imaginea care a dat zilei o frumusețe aparte, aceasta ar fi, fără îndoială, vegetația apărută după ploaie.

Am vizitat parcul sub un soare dogoritor, cu cerul de un albastru intens deasupra noastră. Și totuși, după ploile neobișnuit de abundente din zilele precedente, pe alocuri apăruseră pâlcuri de verdeață, flori delicate și fluturi care se mișcau printre ele.
Într-un loc pe care îl asociezi, în mod firesc, cu piatra, nisipul și arșița, asemenea apariții îți atrag imediat atenția. Verdele părea cu atât mai proaspăt în contrast cu nuanțele roșiatice ale stâncilor, iar florile aveau ceva neașteptat, ca și cum ar fi ieșit din pământ peste noapte.
Mi s-a părut excepțional! După atâtea forme minerale, atâtea urme ale trecutului și atâta piatră, natura ne oferea și această demonstrație de vitalitate.
Ploaia, care cu puțin timp înainte blocase drumuri și dăduse peste cap planurile oamenilor, schimbase și înfățișarea deșertului. Iar eu am avut norocul să-l văd tocmai în acest moment rar, când uscăciunea și verdele se întâlneau într-un contrast spectaculos.
Timna Park, văzut din nou după lăsarea întunericului
Ați putea crede că aici s-a încheiat ziua noastră. Și eu am crezut același lucru!
Numai că, după ce am terminat vizita și am ajuns la hotel, nici nu am avut prea mult timp să ne așezăm, pentru că Gabi rezervase deja o altă experiență: urma să revenim în parc, de data aceasta noaptea, într-un tur cu ghid.
Ce surpriză!
Dacă ziua te ajută să observi culorile, texturile și detaliile stâncilor, noaptea schimbă cu totul felul în care percepi locul. Contururile devin mai puternice, umbrele transformă formele cunoscute, iar liniștea pare să adâncească distanțele. Ceea ce în timpul zilei era limpede și familiar capătă acum o altă dimensiune.
Am revenit doar la trei dintre punctele principale: The Mushroom, zona în care se află urmele instalațiilor de prelucrare a cuprului, Solomon’s Pillars și Timna Lake. Nu am parcurs întregul parc, însă experiența a fost cu totul diferită de cea din timpul zilei.


De data aceasta, ghidul a adus un plus important vizitei. Explicațiile lui ne-au ajutat să înțelegem mai bine locurile prin care treceam și să privim dincolo de ceea ce se vedea la prima vedere.
Iar noaptea, cu luminile și umbrele ei, a făcut ca formațiunile stâncoase să pară și mai impresionante. Parcă priveam același loc printr-o altă pereche de ochi.
Mi-am dat seama, încă o dată, că unele destinații merită descoperite în momente diferite ale zilei. Nu pentru că una dintre experiențe ar fi mai bună decât cealaltă, ci pentru că fiecare îți dezvăluie altceva. Ziua vezi detaliile și culorile, iar noaptea simți mai puternic misterul și dimensiunea locului.
O zi pe care nu o plănuisem, dar pe care n-aș fi vrut s-o pierd
Ce să mai spun? A fost o zi plină, cu drum, surprize, descoperiri, mult soare și o mulțime de imagini pe care le voi păstra cu drag.
Am plecat dimineața cu gândul la Marea Roșie și am ajuns să descopăr un loc care m-a purtat cu mii de ani în urmă, în istoria cuprului, apoi m-a făcut să admir forța naturii și, la final, să privesc toate acestea într-o lumină cu totul nouă.
Îmi place când călătoriile se desfășoară așa, când nu știi de la început tot ce vei vedea și când oamenii de lângă tine îți pregătesc surprize care îți îmbogățesc ziua.
Și mă mai bucur de ceva: de faptul că putem descoperi împreună locuri noi, că putem învăța unii de la alții și că, dincolo de destinația în sine, rămâne bucuria de a fi acolo, de a împărtăși experiența și de a o povesti mai departe.
Timna Park a fost o nebunie frumoasă! O nebunie de forme, culori, istorie și emoție.
Iar dacă ziua m-a impresionat prin frumusețea peisajului, seara mi-a arătat că un loc pe care credeai că l-ai descoperit poate să-ți ofere încă o surpriză.
Și uite așa, o zi începută înainte de ora șapte s-a transformat într-o aventură pe care nu aveam cum să o anticipez și pe care, cu siguranță, nu o voi uita prea curând.