machetedidactice.com

Pândind iarna după colț. O seară, un stadion și câteva gânduri în mișcare

Sunt pe stadion. Am alergat, acum merg. Nu pot să alerg și să-mi vorbesc în același timp, așa că am ales mersul să pot nota aceste gânduri. Sunt singură și mă încearcă un sentiment foarte straniu, dar într-un fel plăcut.

E o vreme neașteptat de bună pentru mijlocul lui noiembrie. Nu mai bate vântul atât de tare. De fapt, bate numai pe o parte a pistei, ceea ce înseamnă că cealaltă este ferită. Un fel de zonă de protecție meteorologică, amenajată fără autorizație, dar foarte binevenită.

Cerul e spuzit de nori, ca și cum cineva ar fi întins peste el o pătură pufoasă, un fel de caimac aerian. Pe la blocuri se văd doar câteva lumini. Multe ferestre sunt întunecate, iar clădirile par, de la distanță, aproape părăsite.

Adineaori mă întrebam dacă mi-e teamă.

Nu. Nu mi-e teamă deloc.

E întuneric, sunt singură, dar locul acesta îmi este atât de familiar încât îmi dă o senzație de siguranță. Îl cunosc de foarte multă vreme. Îi știu colțurile, umbrele, zgomotele și luminile. E unul dintre locurile în care nu simt nevoia să mă uit peste umăr.

Mă întrebase cineva din Israel cum e România din punctul acesta de vedere, dacă te simți în siguranță. I-am spus că, da, în România există încă destule locuri în care poți să te plimbi seara fără să te simți amenințat. Iar stadionul acesta este unul dintre ele, cel puțin pentru mine.

Mă încearcă o senzație aparte. Sunt, în același timp, un om mare și un adolescent care face o ghidușie. Sau poate un copil care a ieșit puțin de sub supravegherea adulților și se bucură de libertatea asta fără să aibă de dat socoteală nimănui.

Se simte iarna. O văd pândind pe după colțuri, pregătindu-și intrarea.

Dimineață, lângă mașină, frunzele erau toate obosite, încrețite și pleoștite. Bruma se așezase din belșug peste ele, iar unele păreau că-și trag ultima suflare. O imagine destul de dramatică pentru niște frunze care, până mai ieri, se țineau destul de bine pe poziții.

Am plecat devreme astăzi, pentru că am avut un consult medical și a trebuit să-mi schimb programul obișnuit.

Acum am ajuns din nou pe partea stadionului unde bate vântul. Îl simt destul de serios la mâini, pentru că n-am mănuși. Și, oricât de mult îmi place căldura și oricât de bine îmi face, simt că am nevoie și de câteva zile de frig. Nu multe, să nu exagerăm, dar câteva.

Am nevoie să-l simt.

În capul meu, frigul are o proprietate specială: dezinfectează. Nu știu exact ce, poate gândurile, poate oboseala, poate toate lucrurile care se adună în noi fără să ne dăm seama. Cert este că, din când în când, îmi place să mă las puțin în voia lui.

Pe una dintre turnantele stadionului este un bloc cu trei scări și încă unul, cu apartamente de confort redus. Primul are, evident mai mulți locatari. Mă uit spre ferestre și observ că oamenii nu au perdele. Nici nu prea ar avea de ce. Ferestrele lor dau spre stadion, iar aici nu prea are cine să-i vadă sau să-i pândească.

Și începe imaginația.

Îmi închipui poveștile care se desfășoară dincolo de ramele ferestrelor. Văd, fără să văd propriu-zis, televizoarele care luminează încăperile și spun fiecare altă poveste.

Unele răspândesc știri nu tocmai bune, cu prezentatori serioși și burtiere îngrijorătoare. Altele transmit meciuri de fotbal. Acolo, ecranul aruncă în cameră un verde crud, proaspăt, aproape primăvăratic, de parcă stadionul ar fi adus primăvara în sufragerie cu câteva luni mai devreme.

Mai sunt și filmele. Filme care spun alte povești, cu alți oameni, alte vieți, alte întâmplări. Fiecare fereastră pare să aibă propriul ei univers, iar eu, de pe pistă, sunt doar un spectator întâmplător al luminilor lui.

Mă gândesc că e destul de frumos să poți trece pe lângă atâtea vieți fără să le cunoști, dar imaginându-ți, pentru câteva secunde, ce se întâmplă înăuntru.

La intrarea în complexul nou, construit de la începutul anului, există un senzor care aprinde lumina numai când treci prin dreptul lui. Mi se pare interesant mecanismul acesta: lumina nu stă aprinsă degeaba, nu te așteaptă, nu te caută. Apare doar când ești acolo. Ca și cum locul ar ști că ai nevoie de ea și ți-ar face o mică reverență.

Așa se desfășoară ora mea de sport.

Am ieșit de acasă cu mai puțin chef. Se întâmplă. Nu toate zilele încep cu entuziasm, nu toate drumurile spre stadion sunt însoțite de motivație și nici nu trebuie să fie.

Dar uite-mă aici, mergând pe pistă, privind norii, ferestrele, luminile și ascultând vântul.

E foarte bine.

Poate că asta e una dintre bucuriile vârstei adulte: să știi că poți să ieși din casă fără chef și să te întorci cu sufletul ceva mai ușor. Să nu mai ai nevoie de evenimente mari ca să te simți bine. Să te bucuri de un stadion aproape pustiu, de frigul care îți pișcă mâinile și de senzația că iarna stă după colț și te pândește.

Iar tu, în loc să te grăbești să fugi de ea, mai faci câteva ture.

Mergând, de data asta. Că doar nu putem să le facem pe toate deodată.

Lasă un comentariu