Sunt zile care încep ca o piesă de teatru improvizată: decorul cade, actorii uită replicile, iar eu rătăcesc pe scenă cu un optimism precar, dar încă funcțional. Și, totuși, între un moment stângaci și altul, viața își găsește ritmul — iar eu mă trezesc zâmbind la propria mea încăpățânare de a merge înainte, chiar și atunci când calc în propriile greșeli.
Sunt zile în care universul pare să-mi testeze elasticitatea nervilor și a ramei de ochelari — la propriu. Astăzi, bunăoară, am reușit performanța absolut uluitoare de a mă așeza chiar pe ochelarii mei cei noi, cei frumoși, cei lăudați de toată lumea. „Ce noroc pe capul meu!”, mi-am zis, ridicându-mă victorioasă de pe ei, doar ca să constat că norocul era plat ca rama pe care tocmai o reinventasem în forma de semi-S.
Am rezolvat însă situația. Doamna de la optică a fost drăguță, eu surprinzător de calmă, iar ochelarii — trimiși în lumea bună a ramelor înlocuite. Până la urmă, un început de zi suportabil.
Partea mai puțin fotogenică a zilei a început, însă, când am intrat în interacțiuni sociale pentru care, sincer, nu aveam nici inspirația, nici răbdarea, nici, probabil, karma necesară. Se pare că nu întotdeauna îmi aleg partenerii de dialog cu înțelepciune. Uneori, sar într-o discuție ca într-o baltă și sinceră să fiu, nici măcar nu mă uit dacă am cizme în picioare. Rezultatul? Animozități absolut inutile, presărate cu frânturi de replici pe care, în retrospectivă, le-aș fi preferat trecute prin două filtre de decență și încă unul de tăcere binevoitoare.
Dar partea bună — pentru că există întotdeauna o parte bună — este că am avut prezența de spirit să mă regrupez înainte să se transforme totul într-o criză diplomatică de scară mică. Am respirat, am recalibrat și m-am retras strategic. Pe seară, lucrurile s-au așezat, bucuria a venit cu pace, iar eu am avut satisfacția aceea dulce de “bine că m-am prins la timp”.
Tot azi a sosit și rezultatul de la RMN. O foaie plină de termeni care dau dureri de cap chiar și înainte să-ți dai seama ce înseamnă. Partea bună? Nu e de operație. Partea neclară? Aproape tot restul. Dar specialistul îmi va desluși misterele zilele următoare — până atunci mă mulțumesc cu ideea că am scăpat de bisturiu.
Ca să echilibrez balanța cosmică, m-am refugiat în meșterit: am terminat niște machete, am adunat prin sertare, am aruncat ceea ce nu-mi mai trebuia. O victorie minoră împotriva propriilor mele sentimentalisme, care altfel ar păstra fiecare nimic în numele nostalgiei.
La final de zi, trag linie și observ un lucru simplu: nu a fost totul bun, dar nici totul rău. A fost viață, în toată amestecătura ei. Iar optimismul — încăpățânatul meu aliat — e cel care mă face să funcționez, chiar și atunci când simt că m-am împiedicat în propriile planuri.
Și, poate cel mai important, e că încă reușesc să mă opresc la timp, ca să nu mă izbesc cu capul de toți pereții. Doar de câțiva, ocazional.
