Sunt vacanțe care se măsoară în obiective bifate și locuri vizitate. Iar apoi sunt vacanțele care se așază încet în suflet, prin dimineți tăcute, plimbări fără grabă, cărți citite la marginea piscinei și clipe aparent obișnuite, care rămân mult timp în memorie. Penultima zi petrecută la Marea Neagră a fost exact așa – o zi fără planuri spectaculoase, dar plină de momente care mi-au amintit cât de frumos este să încetinești și să fii prezent.
Ziua a început înainte ca soarele să se ridice de tot deasupra mării. La ora 6:05 eram deja pe faleză, hotărâtă să pornesc pe promenada care leagă Balcicul de Albena. Aerul răcoros, liniștea dimineții și sunetul valurilor au făcut ca fiecare pas să fie o bucurie.
Am mers mai bine de o oră și am redescoperit un loc drag, observând totodată schimbările apărute de la ultima mea vizită. Au răsărit case noi, discret integrate în peisaj, iar întreaga zonă pare mai îngrijită, fără să-și fi pierdut farmecul. Marea încă purta urmele vântului puternic din seara precedentă. În deschiderile digului se adunaseră grămezi de alge aduse de valuri, iar spectacolul apei care încă lovea țărmul avea ceva hipnotic.
Promenada era deja animată de oameni care alergau, mergeau alert sau își începeau ziua prin mișcare. Îmi place întotdeauna această energie liniștită a dimineților de vacanță, când fiecare pare să-și găsească propriul ritm.
Întoarsă la hotel, am savurat un mic dejun simplu, fără excese, exact cât să-mi dea energie pentru încă o dimineață petrecută pe plajă.
La malul mării era surprinzător de puțină lume. În schimb, natura oferea propriul spectacol.
Am urmărit cu amuzament o adevărată „bătălie” între un pescăruș și o pisică pentru hrana pe care turiștii o aduceau felinei. Pescărușii s-au dovedit, ca de fiecare dată, extrem de curajoși și foarte hotărâți să pună stăpânire pe crochetele pisicilor. Parcă știau exact când să atace și nu păreau deloc impresionați de protestele blănoasei adversare.
Înainte de a ne retrage la hotel, ne-am oprit pe promenadă pentru prânz. Am ales calcan și calamari, alături de câteva tirokafteri. Mâncarea a fost bunicică, deși preparatul grecesc a fost ceva mai condimentat decât mi-ar fi plăcut, iar servirea n-a reușit să ridice experiența la nivelul peisajului. Uneori însă nici mesele nu trebuie să fie perfecte pentru ca ziua să rămână frumoasă.
După-amiaza a curs domol. Ne-am odihnit puțin, iar apoi fiecare și-a găsit propriul colț de liniște. Eu am ales piscina și câteva ore dedicate lecturii. Mă apropii de finalul romanului Casa Olandeză de Anne Patchett, o carte care mi-a plăcut mult prin felul delicat în care vorbește despre familie, memorie și locurile care continuă să ne locuiască mult timp după ce le-am părăsit.
Printre momentele în care internetul își făcea apariția și dispărea aproape la fel de repede, am reușit să ascult și câteva fragmente din Fiica măcelarului. Povestea mă prinde din ce în ce mai mult și sunt convinsă că, odată ajunsă acasă, voi urmări și cartea.
Vacanța se apropie încet de sfârșit, dar încă nu mă grăbesc să mă gândesc la întoarcere. Mai avem două zile înainte de a ajunge acasă, iar mâine dimineață ne-am propus să mai petrecem câteva ore pe o altă plajă înainte de a porni la drum.
Până atunci, aleg să mă bucur de fiecare răsărit, de fiecare val și de fiecare clipă rămasă. Pentru că tocmai aceste zile liniștite, fără grabă și fără așteptări, sunt cele care, de cele mai multe ori, rămân cel mai mult în inimă.
