Pregătesc materialele pentru atelierul de mâine, cu sufletul plin și cu mâinile încărcate de idei. E săptămâna planetelor — acele corpuri cerești care par departe, dar care, culmea, reușesc să aducă atât de multă apropiere între mine și copii. Universul e generos și se lasă explorat cu bucurie. Facem povești, ne jucăm cu numere, colorăm galaxii și construim rachete din hârtie. Dar cel mai viu rămâne tot ce se naște din mâinile noastre: picturi, colaje, modelaje care captează energia copiilor ca niște stele în formare.
Și totuși, azi, într-un moment care părea inofensiv, doi copii au explodat de furie. Furia lor a fost neașteptată și intensă, un fel de mic big bang în mijlocul jocului. Și m-a durut. M-a pus pe gânduri. Ce poate aprinde asemenea izbucniri în niște copii care aparent au tot ce le trebuie? Poate tocmai lipsa nevăzută de atenție reală, de conectare sinceră… sau poate un model de agitație pe care îl preiau din jur, fără să-l înțeleagă. Nu știu, dar simt. Simt că ceva îi rănește, iar rana aceea iese la suprafață ca lava.
Iar în mine… și eu fierb. Am impresia că mi se umflă cuvintele în cap, ca niște boabe de porumb pe jar, gata să sară. Uneori am nevoie să fug. Nu pentru totdeauna, ci doar până la marginea unei păduri, să strig acolo ce nu pot spune acasă. Dar știu că fuga nu e răspunsul. Că dacă m-aș întâlni cu mine în alt loc, aceeași eu aș fi — obosită, tensionată, cu dorința de libertate și cu lanțul datoriilor de familie legat strâns de gleznă.
Sunt în cea mai frumoasă perioadă a vieții mele și, în același timp, într-una dintre cele mai fragile. Mă hrănesc din activitatea cu copiii, din creativitate, din zâmbetul acela mic și sincer care apare când un copil îți spune: „Mi-a ieșit planeta!” Acolo se încarcă bateriile mele. Dar în afara cercului lor, lucrurile devin apăsătoare. Mă simt copleșită de presiuni care nu îmi aparțin, dar care sunt aruncate în spatele meu ca o greutate despre care se presupune că „pot să o duc”.
Însă ajutorul are limite. Sau ar trebui să aibă.
Pentru că, atunci când oferi din prea puținul tău, devii tu însuți lipsă. Când dai din timpul și din energia ta fără măsură, te golești. Iar când sprijinul tău devine o obligație tăcută într-un context familial care te epuizează, atunci e semnul că trebuie să pui o graniță.
Nu pot fi salvatoare în toate viețile. Și nici nu trebuie.
Trebuie să pot spune: „Până aici e al meu. De aici e al tău.” Nu din răceală. Ci din iubire matură. Ca să rămân funcțională, trebuie să-mi păstrez și eu un spațiu unde pot respira, unde nu sunt mamă, fiică, soră, ci doar femeia care creează cu sens și trăiește frumos.
E vară, e cald, e soare. Iar eu încerc să nu mă las ofilită. Privesc cerul și caut un semn între planete. Poate că Saturn îmi șoptește despre limite, Venus despre blândețe și Marte despre puterea de a spune „nu”. Iar eu, la intersecția acestor forțe, învăț, încet, să fiu bună și cu mine.
