Acum doi ani, într-o zi de vară asemenea celei de azi, o întâlneam pentru prima dată pe Ioana — nu într-o carte, nu într-un mesaj virtual, ci în carne și oase, la ea acasă, în Piatra Neamț. O cunoșteam deja din discuțiile vii și pline de sens din Clubul Cititorilor de Cursă Lungă. Viața, cu înțelepciunea ei tăcută, a rânduit să fiu atunci în orașul ei, iar gândul unei întâlniri a venit firesc, ca o pagină nouă ce aștepta să fie scrisă. Și atât ne-a trebuit.
Ne-am așezat față în față ca două prietene vechi care doar ce s-au regăsit după o lungă despărțire. De atunci ne-am mai întâlnit de câteva ori și ne-am auzit la telefon cu o naturalețe care m-a făcut să simt că o cunosc din totdeauna. A fost una dintre acele conexiuni rare, care se nasc dintr-o potrivire profundă de ritm interior, valori și tăceri care nu apasă.
Clubul acesta, în care pasiunea pentru literatură a adunat suflete din toate colțurile țării, e una dintre cele mai prețioase întâmplări din viața mea. În spatele fiecărei intervenții, fiecărui titlu propus, fiecărei recomandări calde, am descoperit oameni reali, calzi, senini — mai ales femei care simt literatura nu doar ca pe o plăcere, ci ca pe un mod de a trăi mai profund, mai așezat.
Mi-aș dori să cunosc mai multe dintre ele. Să le aud poveștile, să le privesc în ochi, să împărtășim o cafea și câteva rânduri dintr-o carte care ne-a mișcat. Pentru că atunci când literatura devine punte între oameni, nu doar mintea se îmbogățește, ci și inima.
Sunt recunoscătoare pentru toate aceste întâlniri. Și, poate mai ales, pentru felul în care pasiunea comună pentru cuvinte poate da naștere unor prietenii tăcute, dar durabile — precum aceea dintre mine și Ioana, începută într-o zi ca aceasta, și continuată în multe pagini de viață de atunci încoace.
În seara asta ne-am auzit din nou. Ce fericire!
