În toată alergătura în care sunt prinsă, fac tot posibilul să găsesc câteva momente din care să-mi trag energia necesară continuării alergării. Ori tăpșanul verilor mele reprezintă cea mai la îndemână soluție, una care nu necesită cheltuieli suplimentare. O carte, o sticlă cu apă, poate ceva de ronțăit (dar nu mereu) și un prosop pe care să pot sta pentru că nu-mi place să folosesc șezlongul, de atâta am nevoie. Nu doresc muzică pentru că natura are sunetele ei de vis. Bunăoară, astăzi am asistat la un duet în care două înaripate cu pieptul galben, cred că era vorba de pițigoi, au arătat de ce sunt în stare. E minunat, o stare de grație pe care voi continua să o mențin în viața mea pentru că fără ea ar fi mult mai greu de suportat.
S-ar putea să-ți placă și
Un text de pe Blogu lu’ Otravă mi-a atras atenția zilele astea. Unul din multele care spun ceva. Țara încropelilor și a […]
Astăzi, pe tăpșanul lecturilor mele era mare fojgăială. Din cauza ierbii înalte o sumedenie de gângånii nu mai contenesc cu treaba. Iarba […]
De la începutul acestui an am traversat zile de o intensitate greu de dus. Nu munca mea a fost cea care m-a […]
De fiecare dată când privesc fotografiile din trecut – nu dintr-un trecut îndepărtat, ci din cel apropiat, de doar câteva zile – […]