machetedidactice.com

„Greutatea unui pian” de Chris Cander

Se spune că felul în care percepi povestea unei cărți ține de viața și obiceiurile tale, de trăirile de care ai avut parte.
Cum pot să nu fiu în povestea asta atâta timp cât eu însămi, timp de ani de zile, am cărat după mine un pian. L-am cărat la propriu pentru că situația a fost de așa natură, schimbând chiriile.
Să mai spun că în timpul celor zece mutări în care am cărat pianul, apartamentele se aflau la ultimele etaje?
Să menționez că pianul meu, de fapt pianul băieților mei este unul care are o cutie de rezonanță înaltă de 150 cm și o placă de rezonanță care cântărește o tonă?
Să spun că are un lemn negru ca abanosul, niște ciocănele din cea mai fină pâslă și povești cu sutele cuibărite printre coarde?

Să spun că cele două pianine, cea din carte și cea de acasă, seamănă foarte mult?


(sura foto: aici)
Îmi venea să mă bag în ea, la propriu, atâta vreme cât am parcurs povestea asta care s-a așezat pe sufletul meu într-un mod care mi-aș dori să se mai repete.

În Greutatea unui pian veți întâlni două povești care alternează: prima este a Katiei, o rusoaică care trăiește în Uniunea Sovietică împreună cu soțul ei brutal, Mihail, care își vinde prețiosul pian pentru a-și finanța evadarea în America; cea de a doua este a Clarei, un tânără care are o profesie atipică, mecanic auto, din California care a devenit în cele din urmă proprietara pianului Blüthner. Clara, la un moment dat, hotărăște că vrea să vândă pianul și nici bine nu-l pune la vânzare că primește o ofertă de la Greg, un fotograf din New York care are în plan cu el o ședință foto inedită, aceea de a reprezenta absența sunetului, în special a calității care există imediat ce sunetul s-a stins. Numai că Clara se răzgândește, returnând banii pe care fotograful deja îi virase în contul ei ajungând totuși la un compromis, acela de a-i închiria pianul pentru a realiza ședința foto. Iar de aici totul ia o întorsătură aparte.

Subiectul central al poveștii este pierderea părinților pentru că atât Greg, cât și Clara sunt orfani, deși în circumstanțe izbitor de diferite, fiecare experimentând probleme de atașament și abandon; niciunul nu a reușit să se stabilească ușor în locații sau relații. În acest fel, „Greutatea unui pian” se îndreaptă spre schematică, în timp ce cititorul așteaptă ca protagoniștii principali să coboare mai departe în istoriile atât de turbulente ale familiilor lor în mahmureala psihologică și să înceapă procesul de a le descoperi.  Poveștile părinților lor – în special ale Katiei, complică totul foarte tare, aceasta considerându-se o exilată, nu o evadată, din URSS neputându-se adapta niciodată la soarele orbitor al Californiei – rămân înțepenite în propriile relații.

Există o piesă, Sonata pentru pian nr. 2 a lui Scriabin în sol diez minor, care se repetă pe tot parcursul narațiunii și sună pentru tânăra Katia „ca o poveste pe care nu a mai auzit-o până acum”.

Decenii mai târziu, ea își inventează propria poveste, aceea a unei tinere femei oprite din a cânta la pian de un soț violent și gelos și apoi închisă într-un sicriu cu lacrimi înghețate, pe care o spune în mod repetat fiului.

Trecutul nu poate fi modificat, dar poate fi pur și simplu acceptat. Romanul este unul care prezintă trauma transgenerațională și rezultatele ei, dar specificul modului în care abordăm rămășițele sale fizice – acele obiecte pe care le impregnam cu misterul vieții celor care le-au aparținut, dialogurile pe care „le au” atunci când comunică cu ei – fiind o chestiune pentru socotelile individuale. Pentru a merge mai departe în propria viață trebuie să accepți cum s-au petrecut fără a fi neapărată nevoie să înțelegi. Această poveste, reprezintă o explorare a unei dileme persistente deși se încadrează uneori între cruditate și sentimentalism.

Vă invit să pătrundeți în lumea fascinantă a armoniilor muzicale pe care pianul le redă ca nimeni altul, chiar dacă povestea nu este doar despre fericire. Cartea o puteți achiziționa de aici. Spor la citit!

Lasă un răspuns

%d