machetedidactice.com

„Hamnet” de Maggie O’Farrell

De fiecare dată când apare o carte la care multă lume se îngrămădește am ceva care mă face să o las în așteptare. O cumpăr, mă uit la ea, de cele mai multe ori o las în țiplă și aștept. Pentru că știu că va veni o zi când se va cere ea citită. Nu sunt un cititor profesionist, nu am studii de specialitate, nu cumpăr cărțile decât dacă sufletul meu îmi spune să o fac, dar e adevărat că țin cont de anumite păreri ale persoanelor care contează pentru mine și că sunt o persoană care citește. Cu drag și curiozitatea de a trăi mai multe vieți și de a afla chestii noi.

Și cu Hamnet s-a petrecut la fel, iar acum, după ce am terminat și ultima frază, pot spune că nu degeaba a fost să fie așa. Dacă ar fi să-i dau stele, multe s-ar aduna, poate cele mai multe din toate pe care le-am oferit până acum.

Descrierile realizate de scriitoare m-au dus cu totul în acea atmosferă și m-au ajutat din toate punctele de vedere activându-mi toate simțurile. Am avut prilejul să mă plimb prin Londra și prin Colchester, mult și temeinic, fiind atentă la tot ce mi-a ieșit în cale, la culori și sunete, arome și miasme pentru că de toate am văzut. Multitudinea de oameni, de toate rasele și culorile cu porturi care mai de care mai bizare m-au fascinat și intrigat deopotrivă. Având posibilitatea să revin în aceleași locuri, nu o dată, nu de două ci de cinci ori am avut sentimentul locului pe care-l cunosc, dar pe care vreau să-l aprofundez. Ori descrierile oferite de autoare m-au readus din nou în acest loc pe care eu îl ador, pur și simplu.

Înainte spre Holborn, unde străzile sunt mai înguste și mai întunecoase; lui Agnes nu-i vine să creadă ce zgomot și ce duhoare. De jur împrejur sunt prăvălii, curți, taverne și dughene ticsite de oameni. Negustorii le ies în față, arătându-le mărfurile – cartofi, prăjituri, mere pădurețe, un castron cu nuci. Oamenii strigă și țipă unii l alții de-a curmezișul străzii; Agnes vede, este sigură, un bărbat care se împreunează cu o femeie într-un gang îngust dintre clădiri. Mai departe, un bărbat se ușurează într-un șanț; Agnes îi zărește mădularul, încrețit și palid, înainte să-și abată privirea. Tineri, ucenici, bănuiește ea, stau în fața magazinelor, ademenind trecătorii să intre. Copii cu dinți de lapte împing roabe pe drum, strigând conținutul acestora, iar bărbați și femei în vârstă șed înconjurați de morcovi noduroși, nuci în coajă, pâini.
Mirosul de cotoare de varză, piei arse, aluat de pâine și mizerie de pe străzi îi umple nările în timp ce-și mână calul, strângând frâiele cu amândouă mâinile. Bartholomew se întinde să apuce căpăstrul, ca să nu fie despărțiți. (pagina 369).

Da, știu, eu am fost în anii începutului de secol XXI, acțiunea poveștii petrecându-se în secolul XVI, însă am reușit să mă teleportez acolo, asta am simțit cu adevărat. M-a ajutat și faptul că am citit „Jurnal din anul ciumei”, sunt convinsă de asta.

Fiul lui William Shakespeare, Hamnet, în vârstă de 11 ani, a murit în anul 1596 la Stratford-upon-Avon. Despre el nu se știu prea multe date, dar Maggie O’Farrell a scris această poveste ce s-a dovedit a fi cea mai de succes scriere a sa de până acum arătând că există mereu povești noi de spus chiar se poate crede că s-au epuizat fiind vorba de personaje atât de cunoscute.
Înclini să crezi că această narațiune este despre Hamnet doar că parcurgând-o înțelegi că este despre Agnes, mama lui. Tot citești și te întrebi de ce nu apare și numele tatălui, pentru că el nu este specificat nicăieri putând afla despre „soțul ei”, „tatăl”, „meditatorul de latină”, dar nu Shakespeare.
Nici orașul nu este pomenit decât arareori, Stratford, dar sunt descrise străzile cu denumirile lor.
Față de oamenii în mijlocul cărora trăiește, Agnes face notă discordantă fiind complet diferită; este un spirit liber, o iubitoare de plante cu tot ce aduc ele mai mult tămăduitor, o clarvăzătoare capabilă să stabilească legături cu suflete din alte lumi. Nu în puține secvențe am asemănat-o cu fiica pădurii, scena nașterii primului copil fiind elocventă.
Am apreciat abilitatea autoarei de a estompa genul sau afinitatea dintre gemenii băieți și fete, făcându-le aproape tangențiale atunci când apar în propria viață a dramaturgului. Hamnet și sora lui geamănă, Judith, au un joc ca o magie pe care îl joacă oamenilor: „să facă schimb de locuri și haine, făcându-i pe oameni să creadă că unul este celălalt”.
Trebuie să revin la bucuria mea de a putea descoperi și trăi atmosfera finalului de secol XVI cu toate că autoarea nu a folosit un limbaj specific lui, creând o lume care să se simtă în același timp complet tangibilă și cumva din altă lume, ca și cum membrana dintre natural și supranatural ar fi fost mai puțin compactă atunci.
Să nu uit să amintesc cum este descrisă secvența în care tatălui gemenilor povestește despre mănușile pe care le fabrică atunci când ajunge la Londra privirile tale fugind de la cuvinte la propriile mâini.
Ori cum se poate trece cu vederea scena în care Agnes spală trupul fiului ei mort pentru a-l înveli în pânza albă, o secvență devastatoare pentru orice femeie, fie ea mamă ori ba?
Cartea este despre durere și despre cum unii își găsesc drumul prin ea. Și aș mai scrie cum am simțit fiecare cuvânt și paragraf pe care l-am citit și recitit sau despre cum i-am dus pe Agnes și gemeni, pe Susanna și Bartolomew, chiar pe Joan și John la Nada lecturilor mele pentru a le arăta lumea mea și a le povesti cum stau lucrurile în secolul XXI, unul care seamănă din multe puncte de vedere cu secolul lor.

Sunt atât de fericită! N-o ratați, poate va aduce aceeași stare și pentru voi.

Lasă un răspuns

%d blogeri au apreciat: