Poveștile despre relații ce rezistă decenii întregi, fără nenorociri sau o fericire evidentă, rămân – fascinant și îngrijorător – excepții între narațiunile pe care îndrăznim să ni le spunem despre pașii pe care-i face iubirea. (pagina 14)
În iubirea fiecăruia se întâmplă lucruri inedite chiar dacă există niște tipare pentru toate relațiile. Dacă nu la început cu siguranță că după o vreme ele se potrivesc și regăsesc. Cartea scrisă de Alain de Botton s-a cuibărit în rucsacul de vacanță, cel pregătit pentru malul mării, acolo unde poveștile sunt învelite de arome și texturi pe care nu le găsești în altă parte.
E prima mea întâlnire cu acest scriitor despre care am aflat că are o multitudine de titluri pe care le voi căuta și eu pentru a le parcurge, acesta fiind sentimentul cu care am rămas după citirea acestui roman.
Ce se întâmplă în iubire este un roman care urmărește traiectoria unei aventuri amoroase de la extazul infatuării până la disperarea totală a dispariției acesteia. Aflăm realitatea romantică a unui cuplu care trăiește în Edinburgh acesta dezvăluind constanta preocupării lui de Alain de Botton față de arcul relațiilor, reprezentând mai mult un studiu de caz decât un roman, ca un curs conceput pentru a-i învăța pe cititori cum să navigheze în capcanele atașamentelor romantice.
De Botton a fost descris ca un anti-romantic, nu pentru că nu crede în dragoste, ci pentru că simte că așteptările de a-ți găsi sufletul pereche perfect – „posibilitatea înțelegerii rapide, din toată inima și a empatiei între două ființe umane” – sunt îndrumate. În schimb, susține el, „dragostea este mai degrabă o abilitate decât un entuziasm”.
Nu doar dragostea, ci viața însăși „este o abilitate care trebuie dobândită, precum învățarea, mersul pe bicicletă sau cântatul la pian”. Și de-a lungul anilor, el a găsit lecții pentru îmbunătățirea vieții noastre în surse la fel de diverse precum Proust, Nietzsche, arhitectură și mass-media modernă.
În Ce se întâmplă în iubire, el susține că „Într-o măsură rușinoasă farmecul căsătoriei se rezumă la cât de neplăcut este să fii singur”. El se concentrează atent asupra dinamicii adesea pline dintre două personaje fictive: Rabih Khan, un arhitect din Beirut, și Kirsten McClelland, o geodeză din Scoția. Cuplul se întâlnește datorită muncii în Edinburgh, se îndrăgostește, se căsătorește și are doi copii. Dar nu toată relația este lină între ei: „Ceea ce numim de obicei dragoste este doar începutul iubirii”, scrie de Botton. El insistă că „Înțelegerea noastră despre iubire a fost deturnată și amăgită de primele ei momente emoționante care distrag atenția” și că povestea reală vine mai târziu.
Noțiunile romantice ale lui Kirsten și Rabih despre compatibilitatea fericită pentru totdeauna sunt rapid zdrobite de neînțelegeri stupide, dar supărătoare, despre lucruri precum ce sticlărie să cumpere de la IKEA sau temperatura ideală pentru dormitorul lor pe timp de noapte. De Botton evidențiază legătura dintre predilecția lui Rabih pentru căldura confortabilă și răsturnarea copilăriei sale la Beirut pentru a demonstra că „problemele mici sunt într-adevăr doar cele mari cărora nu li s-a acordat atenția necesară”.
Romantismul este filozofia consensului intuitiv. În iubirea adevărată nu există nevoia obositoare de-a articula sau de-a spune lucrurilor pe nume. Când doi oameni sunt meniți să trăiască împreună, există pur și simplu – în cele din urmă – un sentiment înălțător și reciproc, în temeiul căruia ambele părți văd lumea exact în același fel. (pagina 55)
Problema, susține el, este că majoritatea oamenilor sunt slabi comunicatori sau ascultători, sau ambele. Le lipsesc abilitățile pentru a naviga în dezacorduri. Acest lucru are ca rezultat îmbufnare, înstrăinare în dezvoltare și, pentru Rabih, o aventură extraconjugală potențial catastrofală.
Fără răbdare pentru negocieri, avem parte de amărăciune: de mânia care a uitat de unde vine. E acolo un cicălitor care vrea ca treaba să se facă acum și nu catadicsește să explice de ce. E, tot acolo, și un cicălitor care nu mai are curaj să arate că rezistența lui sau a ei se sprijină pe niște contraargumente rezonabile sau probabil izvorăște din anumite lacune personale înduioșătoare și poate chiar scuzabile. (pagina 61)
El analizează sentimentele lui Rabih, mai ales, cu finețea unui terapeut – și de fapt, în această poveste exemplară există mai mult decât un miros de canapea. Despărțirea narațiunii sale la persoana a treia, deja îndepărtată – adesea în mod frustrant – este un comentariu alergător, scris în cursive despre dragoste, care se îndreaptă între ascuțit și pedant. Cititorii care caută intuiții și îndrumări vor găsi o mulțime în susținerea lor cu terapia teoriei atașamentului, care caută rădăcinile nevoilor îndrăgostiților din copilăria timpurie și îi învață să audă cealaltă parte cu simpatie și să accepte conceptul de „destul de bun”.
În esență, se rezumă la un dau și să iau matur. „Suntem pregătiți în mod corespunzător pentru căsătorie atunci când suntem suficient de puternici pentru a îmbrățișa o viață de frustrare”, conchide de Botton. Luate în context terapeutic, chiar și astfel de declarații deliberat provocatoare nu sunt atât de caustice pe cât par la început.
Nu vreau să uit să menționez că traducerea este a domnului Radu Paraschivescu, una care mi-a mers la suflet și care a dat cărții o aură specială.
Poate că șmecheria nu e să începi o viață nouă, ci să înveți să reconsideri pe cea pe care o aveai, cu niște ochi mai puțin blazați și rutinieri. (pagina 225)
