În anul când a avut loc explozia reactorului de la Cernobîl eram pe final de clasă a XII-a. Pentru că anunțul public despre calamitatea produsă s-a făcut mai târziu, la noi oamenii au petrecut zilele în natură, fiind liberi, sărbătorind Ziua Muncii.
Noi, eu și cu sora mea mai mică, eram singure acasă pentru că părinții noștri erau plecați la Constanța cu treburi foarte importante. Nu mai țin minte ca până atunci să ne fi lăsat singure acasă atâtea zile, bunicii fiind cei care ne făceau mâncare, stând în același oraș cu noi.
Mi-aduc foarte bine aminte de cum o vecină a venit la noi și ne-a dat niște pastiluțe cu iod, spunându-ne să nu ieșim afară decât dacă este neapărată nevoie, ceea ce am și făcut. Dar oamenii muncii, cei care erau liberi, au stat toată ziua la plajă, fiind o zi foarte frumoasă, călduroasă, ori au sărbătorit la un mic și o bere, la iarbă verde. Mai târziu am văzut, cu ochii mei, ce repercusiuni au avut unii dintre ei, apărându-le pe piele diferite erupții ciudate ori având tot soiul de alte dureri în diferite părți ale corpului.
Știu și de o doamnă care a avut mari probleme cu copilul ce s-a născut după, acesta fiind extrem de afectat în ceea ce privește dezvoltarea neurologică.
Nu am văzut serialul cu Cernobîl, dar am auzit tot soiul de comentarii și analize pe marginea lui ceea ce m-a determinat să cumpăr cartea semnată de Svetlana Aleksievici, Rugăciune pentru Cernobîl.
Și nu am regretat nici o clipă pentru că altfel pricepi și înțelegi trăind, într-o foarte mică măsură, în atmosfera de atunci.
Este foarte greu de citit cum anume au perceput/trăit/gestionat oamenii simpli, muncitori ori țărani, care au trăit chiar în miezul evenimentelor și care nu au priceput ce fel de război au de dus când inamicul era invizibil. Poate fi trecută cu vederea povestea unei familii din Tadjikistan care-și găsește liniștea în acest infern radiat, dar pe care ei îl percep ca fiind Paradisul. Aici e liniște, locul este primitor iar ei se simt în siguranță.
Te minunezi de cât de stranie și ciudată poate fi lumea, uneori.
Svetlana Aleksievici adună în acestă carte document mai multe povești zguduitoare, pe care cu greu poți să le parcurgi.
Despre destine spulberate pe care protagoniștii nu le-au înțeles, despre oameni suferinzi și situații nemaiîntâlnite de nimeni, despre oameni care au plecat să stingă incendiul de acolo de bună voie, pentru că au fost momiți cu recompense care le-ar fi oferit în viitor o viață îndestulată. Numai că viața nu a mai urmat, fiind curmată brusc și în chinuri greu de descris.
Povești despre nomenclaturiști inconștienți, despre omul sovietic îndoctrinat că e mai presus de orice, capabil să rezolve totul.
Ori povestea unui om de știință venit acolo să măsoare radioactivitatea, care era bineînțeles enormă. Și intră-n casa unor țărani și le zice asta și ei zic „ei, ce radioactivitate…” după care-l invită la masă. Și el, deși știe că mâncarea pe care i-o pun în farfurie e radioactivă, se așază la masă și o mănâncă, pentru că știe și că n-are cum să-i ajute. Și dacă nu-i poate ajuta vrea să le dea senzația că totul e bine și că vor reuși să treacă și peste asta pentru că viața merge mai departe, nu-i așa?
Cum vorbește rusul cu mașină? Numai cu înjurături. Sau cu barosul, îi dă un picior. El nu iubește mașina, o urăște, o disprețuiește, de fapt, el nu procepe foarte bine ce se află în mâinile sale, ce forță are. Am citit undeva că personalul muncitor de la centralele atomice numea adesea reactorul oală, samovar, gazieră. Spirtieră. Aici este deja un act de mândrie: prăjim la soare omleta! Printre cei care au lucrat la centrala de la Cernobîl sunt mulți oameni de la țară. Ziua sunt la reactor, iar seara – în grădinile lor sau la părinți, în satul vecin, unde cartofii sunt încă scoși cu lopata, bălegarul e împrăștiat cu furcoiul… Recoltele sunt scoase din pământ tot cu mâna… Conștiința lor a pendulat între aceste diferențe de nivel, între două ere – cea a pietrei și cea a atomului. Între două epoci. Omul nostru se legăna mereu ca un pendul. Imaginați-vă o cale ferată făcută de niște ingineri minunați de la drumuri, trenul gonește, dar în loc de mecanici sunt vizitii de ieri. Birjarii. Asta este soarta Rusiei, să călătorească între două culturi. Între atom și lopată. Dar disciplina tehnologică? Pentru poporul nostru este o parte a asupririi… Butuci, lanțuri. Poporul e stihinic, slobod. Mereu a visat nu la libertate, ci la slobozie. Pentru noi, disciplina este un instrument de represiune. Este ceva unic în lipsa noastră de cultură, ceva ce seamănă cu lipsa de cultură specific orientală. (pagina 264)
E o carte pe care e greu s-o povestești tot ceea ce-ți rămâne a face fiind îndemnul de a o citi cei curioși, dornici de a afla povestea adevărată, altfel decât au descris-o comuniștii.
Uite, se vorbește despre război… Despre generația războiului… Ne compară… Generația războiului? Păi, ei au fost fericiți! Ei au avut victoria. Ei au învins! Asta le-a dat o energie puternică în viață, dacă e să folosim cuvintele de azi, o motivație puternică pentru supraviețuire. Ei nu se temeau de nimic. Voiau să trăiască, să învețe, să facă copii. Dar noi? Noi ne temem de toate… Ne temem pentru copii. Pentru nepoții care încă nu sunt… Ei nu sunt, dar nouă deja ne e frică… Oamenii zâmbesc mai puțin, nu mai cântă cum se cânta înainte la sărbători. Nu doar peisajul se schimbă, când, în loc de câmpuri, se ridică din nou păduri, tufărișuri, dar și firea națională. Toți au depresie… Trăiesc cu sentimentul damnării… Pentru unii, Cernobîlul este o metaforă. O lozincă. Dar pentru noi, el este însăși viața noastră. Pur și simplu, viață. (pagina 290)
Și din fiecare poveste poți afla istorii care-ți sporesc fațetele din care este alcătuit întregul.
E o carte care se strecoară în suflet și rămâne acolo pentru totdeauna și pe care o vezi atât de actuală acum, în vremurile pe care le trăim, pentru că și acum omenirea, nu doar omul sovietic se luptă cu un inamic invizibil numit covid 19. Deocamdată nimeni cu știe ce impact are el asupra organismelor pe care le infectează, dar mai ales ce sechele lasă pentru viitor. Dar o parte dintre noi vor vedea.