Cum se vede toamna din Vârful Dealului?

De-a lungul zilei de ieri am tot ridicat ochii pentru a privi dincolo de fereastră, la soarele care numai nu striga pentru a ieși din casă. Am avut de lucru și timpul m-a presat, neputând aloca decât puțin pentru o plimbare care a avut ca scop și achiziționarea unor materiale necesare confecționării machetelor. Mijlocul orașului era plin de oameni pentru că a fost mare sărbătoare-n târg, Sărbătoarea Mărului la care nu am dorit a merge. Sunt într-o perioadă în care așa aglomerări umane, dar mai ales zgomotul și fumul pe care-l aduc nu le pot gestiona. Nu mai spun de fanfara (mă rog, un soi de fanfară) care s-a tot plimbat pe pietonal și care făcea un zgomot infernal. Nu e vina lor, a celor ce doresc astfel de manifestări că eu sunt într-o pasă proastă, așa că m-am retras între țepii mei. Însă mi-am promis, că dacă termin treaba nu mai ratez și ziua de duminică.

M-am trezit tot cu ochii pe fereastră pentru a vedea cum anume stau lucrurile și cerul mi-a șoptit numai cuvinte azurii, nestrecurându-se nici o nuanță albă, așa de curat era.
Mi-am terminat treaba la revistă și am luat un mic dejun care mi-a picat destul de prost, asta nu din cauza ochiului din farfurie ci a însoțitoarei lui, o roșie dulce, zemoasă și făinoasă care s-a băgat în sufletul, pardon- mațul meu, mai mult decât a fost cazul. Dar nu puteam lăsa un așa impediment minor să mă doboare, mi-am spus chiar dacă simțeam că nu e doar el.
Nu știu dacă vă învăluie asemenea senzații, dar eu am perioade tot mai dese în care văd totul deformat, pitit într-un fund de tunel unde lumina se luptă cu greu să răzbată și unde gândurile nu se cer a fi rostite. Pentru că nu conțin ceva ce trebuie aflat.
Și atunci mă agăț de razele soarelui ale căror degete le simt până mai sus de cot, de trilurile păsărilor care-mi străbat nervii și de frumusețea asta de natură care parcă știe că e nevoie de ea mai mult ca niciodată.
Am strigat adunarea și am urcat în mașină cu gândul să mergem la o pădure, una pustie, în care să nu se audă muzică și să nu fie fum de grătar. Propunerea a venit dinspre băieți, cei care știau locul de pe vremea când mergeau la cules de frăguțe, așa că am plecat într-acolo. Și ce bine am făcut!
Pe o zi așa însorită, totul nu putea decurge decât la superlativ, chiar dacă de o bucată de vreme nu mă simt prea bine nici în mașină atunci când sunt pasager, nu șofer.
O guma pitită în geantă a mai eliminat greața și faptul că nu am parcurs un drum prea lung a curmat disconfortul.
Și-am ajuns.
Și nu era nimeni.
Nu tu muzică.
Nu tu fum.
Fojgăiala pădurii și ploaie de frunze.

Știu, e ceva ce nu prea are sens să te bucuri de niște frunze moarte care cad peste tine, dar faptul că știi că la anul totul se resetează, pornind de la zero, face ca acest lucru să fie perceput diferit. Și ești fericit cu ele la final de drum.

Pădurea e o feerie în acest anotimp. Nu a plouat, nu au apărut ciupercile, doar cele pe care nu le dorește nimeni în tocană. Pe ele le iubesc cei ca mine, care le fotografiază și dialoghează cu ele despre una, ori despre alta.

La un moment dat au apărut niște oameni cu sacoșele după ei care ar fi trebuit să fie pline cu opintici ori mai știu eu ce soi comestibil, dar ele erau goale, seceta nefavorizând apariția ciupercilor. Dar cum pentru noi nu asta conta, ne-am bucurat de mirosul frunzelor așternute în covoare cu modele unicat, de trunchiurile copacilor doborâți, de boală ori om, și care erau peste tot, ne-am întristat de mizerie prezentă orinde îți aluneca privirea.

Atunci când frunzele se desprind de ramuri și cad, se aude un zgomot anume, adierile de vânt făcând ca acest zgomot să fie însoțit de o ploaie de frunze. Sunt tristă că nu pot reda în cuvinte ce spectacol minunat!

Am mers mult prin frunzele foșnitoare, însoțiți de tot soiul de gâze harnice și de păsări curioase. Am mărit ochii, ciulit urechile și destupat nările pentru a nu pierde prea multe. Am zărit o ferigă albă, de ce era așa nu pot ști

dar și păturele faine de mușchi, care îmbrăcau trunchiurile copacilor acolo unde se făcea legătura cu pământul.

Noi am gustat fiecare clipă așa cum ne-am priceput mai bine.

Nu putea lipsi cartea, iar cea pe care tocmai o citesc acum s-a potrivit de minune. Am citit și băieților câteva rânduri din ea, că tot era despre pădure și Animalele ei.

Cum se vede toamna din Vârful Dealului? Feeric!

Lasă un răspuns

error: Content is protected !!
%d blogeri au apreciat: