Am cumpărat această carte pentru a da curs provocării de la clubul de lectură pe care de altfel nu cred că aș fi achiziționat-o din proprie inițiativă. Acum că am terminat-o pot spune că nu regret.
Fiind o cititoare de cărți pentru copii, multe cărți pentru copii, nu am avut cum să nu fac niște legături cu cartea Anei Rotea, „Dosarul Popcorn” primul caz al Detectivilor Aerieni, subiectul fiind oarecum similar, adică niște copii „devin” detectivi pentru a găsi de data asta nu alți copii ci un animăluț de companie. Modul în care ei caută și adună indicii este similar cu modul în care procedează Jai și prietenii lui.
Și mi-a mai fugit gândul la o carte pe care am citit-o, „Purgatoriul îngerilor” de Camelia Cavadia, acolo unde este vorba de copii furați care sunt ținuți ostatici, puși să facă cele mai josnice munci pentru a aduce venituri celor care-i țin cu forța. E drept că acțiunea acestei cărți se petrece în România care, din unele puncta de vedere și la unele capitole nu este departe de India.
Revenind la Patrula djinnilor, un copil dispare într-un oraș din India. Este chemată poliția locală, dar nu le pasă. Copilul provine dintr-un basti, un orășel de la periferia orașului, oraș înconjurat de apartamente „Hi-fi” cu pardoseală de marmură, unde locuiesc oamenii care contează. Jai, protagonistul în vârstă de nouă ani, se inspiră din emisiunea lui preferată, Police Patrol, formând o „echipă de detectivi” cooptându-și prietenii Pari și Faiz pentru a-și găsi vecinul dispărut. În timp ce vânează indicii, mai mulți copii continua să dispară.
Patrula djinnilor este romanul de debut al Deepa Anappara, cea care timp de 11 ani a realizat reportaje axate pe efectele sărăciei și violenței religioase asupra educației copiilor. După ce a petrecut o mare parte din acest timp intervievând copii din comunități marginalizate, Anappara contextualizează povestea ca o problemă națională, în care copiii abandonează școala pentru că trebuie să câștige bani pentru a mânca sau pentru că sunt strămutați de persecuția religioasă și unde se estimează că un copil dispare la fiecare opt minute, considerat a fi traficat pentru muncă, sclavie, prostituție sau comerț cu organe. Scriind din perspectiva lui Jai, Anappara transformă statisticile produse de mass-media într-o voce, astfel încât, așa cum spune ea în postfață:
Am scris acest roman ca să contrazic ideea că ar putea fi reduși la statistică. Am scris-o pentru a ne aminti de fețele din spatele numerelor.
Jai, Pari și Faiz caută să descopere adevărul despre aceste ciudate dispariții, rătăcind prin bazarul din apropiere, interogând „suspecții” și adunând informații de la familiile celor dispăruți. Ei sunt doar niște copii: Jai se uită la televizor și joacă crichet pe aleile prăfuite; Pari visează să obțină o bursă pentru a putea deveni medic; Faiz lucrează la o cafenea pentru a-și ajuta părinții să se întâlnească. Realitatea se ciocnește de ficțiune: copiii ale căror temeri mai inocente se concentrează asupra djinnilor se confruntă, de asemenea, cu dificultățile măcinate ale celor mai sărace societăți din India, unde se așteaptă ca fetele să crească și să devină soții și mame, iar musulmanii să fie ostracizați. Limbajul, jucăuș și ușor în punctul de vedere al copilului său, este ținut într-o tensiune constantă: pe măsură ce tinerii detectivi se împacă cu durerea și doliu, forțele politice și sociale mai întunecate, precum și smog-ul mereu prezent care face „umbrele să se extindă” și arată „ca respirația diavolului”, amenință să le înghită viața.
O carte destul de grea prin prisma subiectului abordat cu diferite provocări oferite cititorului, cu nenumărate trimiteri la dicționar pentru a înțelege cuvintele folosite. O poveste în care mi-aș fi dorit să fi putut interveni doar pentru o clipă pentru a salva ce se putea salva. Cum nu este posibil, rămân cu convingerea că la un moment dat aceste acte să se împuțineze așa suferind mai putină lume.
