M-a sufocat atât de tare în timp ce mă gândeam la tine, că de acum încolo lucrurile ar trebui să fie în regulă.
Încercați să vă înfășurați mintea în jurul acestei propoziții. Cine sufocă pe cine? Cine își cere scuze cui și pentru ce? Între cine ar trebui să fie lucrurile în regulă? Nebunia este singurul refugiu pentru cel sănătos într-o lume nebună.
Lumea întortocheată a lui Lee Ki-ho „Măcar ne pricepem la scuze” („사과 는 잘해요”, 2009) te lovește ca o găleată de apă plină cu gheață. Nebunia sare în prim-plan de la prima pagină, făcându-i pe alții care au scris despre așa ceva să pară aproape timizi. Lee își răsucește complotul ca o lămâie într-un storcător până când povestea despre asta este parte artă, parte supernova.
(sursa foto: londonkoreanlinks.net)
Ki-ho Lee își coace povestea care se desfășoară și se întinde ca o transpirație întunecată ce se aseamănă cu asfaltul din orașele moderne. Blocurile cu apartamente în stil sovietic intră în romanul lui Lee (și ce bine le cunosc și eu!). Umanitatea este atât de nebună, încât trăim ca șobolanii, în clădiri dreptunghiulare de ciment, care ajung spre cer și se întind până la orizont. Între turnuri se află un singur balansoar deprimant al copilului, pictat în roșu spălăcit sau roz, un tribut adus credinței idioate a omului că lumea este strălucitoare. Locuitorii din zgură își plimbă picioarele în sus și în jos într-un lift desenat cu grafitti, convingându-se că ceea ce trăiesc este o viață. În timp ce femeia de la magazinul din colț spune:
– Cartier mizerabil, ar trebui să închid magazinul și să plec, nu alta!
…
– Luna asta plec de-aici. Plec! (pagina 34)
Această replică o regăsim pe tot parcursul romanului.
Povestea începe cu câteva luni mai devreme la un spital de psihiatrie din afara orașului. Există directorul general, femeia de la cantină și cei doi îngrijitori de sex masculin, nepoții directorului: cel mai scund care poartă halat de medic și cel mai înalt, care poartă mereu blugi și este cu adevărat rău. Ocazional, inspectorii guvernamentali vin să se asigure că spitalul de boli mentale respectă regulile naționale. În acele zile, lenjeria de pat mizerabilă a pacienților este înlocuită cu cearceafuri de bumbac.
Apoi sunt pacienții, numiți eufemistic „rezidenți”, dintre care doi sunt anti-eroii acestei povești. Ei sunt Si-bong și J. Povestea este povestită de Jin-man, dar aproape că nu-l auzim niciodată referindu-se la propriul său nume. Nici măcar nu-i citiți numele până la pagina 32. Este întotdeauna, „Si-bong și eu”, cei doi stâlpi ai instituției.
Pe cei doi deținuți de la această instituție mentală falsă, îi leagă bătaia comună: bătaia după bătaie. Curele. Cizme. Țevi. Pumni. Carte de telefoane. Lopeți în cap. Dimineaţă. Zi. Noapte. Sunt bătuți în toate modurile posibile. Zâmbesc și își cer scuze. Sunt din nou bătuți.
În capitolul 1 izbucnește un scandal și astfel spitalul psihiatric este închis și abandonat, iar „Șeful” și „McMurphy” sunt eliberați în lume. Neavând unde să se ducă, merg la sora lui Si-bong. Bineînțeles că este o prostituată, iar iubitul ei, un bețivan, este proxenetul care-i pierde banii la pariurile curselor de cai.
Cei doi eroi ai noștri, precum Odiseu în drum spre casă, se confruntă cu o serie de încercări și necazuri, în timp ce părăsesc spitalul mental și se îndreaptă spre societate. În primul rând, ei trebuie să meargă până la locuința surorii lui Si-Bong: merg ore întregi pe jos, pe marginea drumurilor rurale și apoi, pentru scurt timp cu un autobuz. Iubitul proxenet îi scoate din casă pentru a-și căuta un loc de muncă. La un moment dat, simțindu-se rău și realizând că nu au medicamentația din ospiciu, hotărăsc să se întoarcă acolo pentru a o căuta. Întâlnesc o bătrână nebună, găsesc și iau dintr-un dulap niște cutii cu medicamente, dar și jurnalul vechi al directorului.
Când erau pe cale să renunțe la căutarea de locuri de muncă, administrarea medicamentelor prescrise, care acum curgeau liber prin corpul lor, îi determină să-și amintească la ce sunt buni: la scuze. În ospiciu au trebuit să-și ceară scuze pentru bătăi iar acum transformă acest lucru într-o afacere de scurtă durată.
Deasupra apartamentului surorii locuiesc doi bărbați. Cei doi bărbați sunt măcelarul și cel care vinde fructe iar ei sunt ca Tweedle Dee și Tweedle Dum, așa că bineînțeles cei doi pacienți bolnavi mental decid să înceapă să-și ceară scuze celor doi bărbați și, la fel ca Iago, să planteze semințele geloziei. Ei plantează semințele de îndoială între măcelarul și vânzătorul de fructe, căutând să transforme aceste scuze într-o afacere. Și povestea progresează.
Există lumină în lumea altfel distopică a lui Lee Ki-Ho. Personajele principale, dar și cele secundare pot dezvolta inimi de aur și au emoții umane. Pentru a vedea, însă, va trebui să ajungeți cu lectura după jumătatea romanului. Acea parte din carte reprezintă o gură de aer curat … până când șocul te lovește. Trebuie să citiți pentru a vedea ce și cum se întâmplă. Și zic eu că merită să vă aplecați și asupra lui Ki-Ho Lee pentru a afla și o altfel de poveste. Până la urmă una care nu este prea departe de adevăr la unii dintre noi.
Mulțumesc editurii Univers pentru carte, pe care o puteți achiziționa de aici.