Zilele trecute mi-a atras atenția o postare scrisă de Prințesa Urbană despre cartea „Ce dracu’ e în neregulă cu mine?”, semnată de Anonima și publicată la Editura Pandora M. Am fost curioasă și am citit-o.
Mărturisesc, încă de la început, că am avut un sentiment de ușurare: sunt foarte fericită că nu mai am copii adolescenți! Nu știu dacă voi mai prinde vreun nepot ajuns la vârsta aceasta, venit, eventual, de la fiii mei, dar, până atunci, lectura cărții m-a purtat într-o mică excursie în trecut. M-am întors, inevitabil, la anii în care cei doi băieți ai mei traversau adolescența.
Nu am avut, din fericire, de înfruntat problemele despre care vorbește autoarea: automutilare, anorexie, depresie sau consum excesiv de alcool. Nici drogurile nu apar în povestea pe care am trăit-o noi. Și sunt conștientă cât de mult contează acest „din fericire”. Pentru că, citind mărturiile din carte, nu poți să nu te gândești la părinții care trec prin asemenea experiențe și la neputința pe care trebuie să o simtă atunci când își văd copilul suferind fără să știe cum să-l ajute.
Adolescența nu a fost niciodată o perioadă simplă. Doar că astăzi pare să vină mai devreme, cu provocări mai multe și cu o presiune pe care generațiile noastre au cunoscut-o, poate, într-o formă mult mai blândă.
Vedem copii care ajung să se confrunte cu probleme serioase încă din gimnaziu. Fetițe care nu mai au timp să fie copii, care descoperă prea devreme sexualitatea, relațiile și presiunile grupului, care își caută răspunsurile în mediul online sau în cercuri de prieteni, nu întotdeauna cele mai potrivite surse de informare.
Și atunci mă întreb: unde sunt părinții în toată povestea asta?
Nu pun întrebarea cu degetul ridicat și nici cu pretenția că părinții ar avea întotdeauna răspunsurile potrivite. Știu că viața de astăzi este complicată, că adulții sunt obosiți, ocupați, prinși în responsabilități și în propriile lor probleme. Dar tocmai aici cred că se află una dintre marile dificultăți: copiii au nevoie de noi exact în perioadele în care noi suntem adesea prea ocupați să fim cu adevărat prezenți.
Nu este suficient să locuiești în aceeași casă cu un adolescent. Trebuie să fii disponibil și pentru întrebările lui, pentru tăcerile lui, pentru schimbările de dispoziție, pentru lucrurile pe care nu știe încă să le explice.
Și, mai ales, trebuie să poți asculta fără să judeci înainte de a înțelege.
Părintele nu trebuie să câștige toate luptele
Cartea se citește repede. Are în jur de 150-160 de pagini, scrisul este aerisit, sunt multe desene, iar lectura nu presupune un efort deosebit. Subiectul, în schimb, este greu de dus. Cel puțin pentru mine, care am citit-o încercând să mă așez, din când în când, în locul unui părinte aflat în mijlocul unor asemenea experiențe.
Cred că este o lectură utilă mai ales pentru cei care au copii la vârsta adolescenței sau se apropie de ea. Nu pentru că ar găsi în paginile ei o rețetă salvatoare, ci pentru că îi poate ajuta să privească mai atent, să recunoască anumite semnale și să înțeleagă că dincolo de comportamentele care îi deranjează există, uneori, suferințe pe care copilul nu știe sau nu poate să le exprime.
Am convingerea că o parte importantă din ceea ce putem face pentru a preveni asemenea situații începe cu părintele. Cu felul în care se raportează la sine, la propriile emoții, la frustrări și la limitele sale.
Nu trebuie să fii un părinte perfect. Nici nu cred că există așa ceva. Niciunul dintre noi nu este bine cu sine sută la sută din timp. Avem îndoieli, greșim, ne pierdem răbdarea, spunem uneori lucruri pe care le regretăm. Dar cred că este important să fim suficient de conștienți de propriile vulnerabilități încât să nu le transformăm în poveri pentru copii.
Un copil nu are nevoie de un părinte care câștigă toate disputele. Are nevoie de unul care știe să-și recunoască greșelile, care poate să-și ceară iertare și care înțelege că autoritatea nu înseamnă să ai întotdeauna ultimul cuvânt.
Poate că una dintre cele mai mari greșeli pe care le putem face este să păstrăm în relația cu adolescenții acel model de educație pe care mulți dintre noi l-am moștenit: „Eu te-am făcut, eu te omor!” sau, într-o variantă ceva mai puțin dramatică, „Tu faci așa pentru că așa spun eu!”.
Dar oare chiar așa trebuie să funcționeze relația dintre părinte și copil?
Eu cred că nu.
Copilul nu este o proprietate, nu este o extensie a ambițiilor noastre și nici un proiect pe care trebuie să-l aducem la forma dorită de noi. Este o ființă separată, cu personalitate, cu emoții, cu întrebări și cu un drum propriu. Iar adolescența este, poate, perioada în care această realitate devine cel mai greu de acceptat pentru părinți.
Este momentul în care copilul începe să se desprindă, să conteste, să caute, să greșească și să-și construiască propriile repere. Iar noi trebuie să învățăm să rămânem aproape fără să-i sufocăm.
Copiii vin și ca să ne învețe pe noi
Am rămas, după lectura acestei cărți, cu un gând pe care îl aveam, de altfel, și înainte: atunci când apare un copil în viața ta, nu doar tu ai ceva de oferit. Și el vine cu ceva pentru tine. Vine să te învețe răbdarea, să-ți pună sub semnul întrebării certitudinile, să te oblige să te uiți la tine și să descoperi lucruri pe care poate le-ai ignorat ani întregi.
Trebuie doar să fii dispus să înveți.
Să nu transformi fiecare diferență de opinie într-o luptă pentru putere. Să nu confunzi respectul cu supunerea. Să nu consideri că un copil care nu este de acord cu tine te contestă ca părinte. Și să nu uiți că, uneori, în spatele unui adolescent dificil se află un copil care are nevoie disperată să fie văzut, ascultat și înțeles.
Nu spun că iubirea și comunicarea rezolvă toate problemele. Ar fi nedrept față de părinții care se confruntă cu situații grave să simplificăm lucrurile în felul acesta. Uneori este nevoie de ajutor specializat, de intervenție terapeutică și de multă susținere. Dar cred că disponibilitatea părintelui de a vedea, de a asculta și de a cere ajutor la timp poate face o diferență uriașă.
Așadar, dacă aveți copii adolescenți sau dacă vă pregătiți să intrați în această etapă, poate merită să citiți cartea.
Nu vă promit că veți găsi toate răspunsurile. Dar s-ar putea să găsiți câteva întrebări bune. Iar uneori, tocmai întrebările potrivite sunt începutul unei schimbări.
Eu am citit-o cu liniștea omului care a trecut deja prin acei ani, dar și cu emoția celui care înțelege că nu toți părinții au parte de aceeași experiență.
Și, dacă ar fi să păstrez o singură idee după această lectură, ar fi aceasta: înainte de a încerca să ne reparăm copiii, ar trebui să avem curajul să ne uităm cu sinceritate la noi înșine.
Pentru că adolescența copilului nu este doar un examen pentru el. Este, într-o foarte mare măsură, și un examen pentru părinți.
