„Pe 12 august 2022, în jurul orei 11 a.m., un suspect a alergat pe scenă și i-a atacat pe Rushdie și pe intervievator. Rushdie a suferit o aparentă înjunghiere la gât și a fost transportat cu elicopterul la un spital din zonă. Starea lui încă nu este cunoscută”, se precizează în comunicat.”
Atacul a avut loc în jurul orei locale 10:45, la scurt timp după ce scriitorul britanic de origine indiană, în vârstă de 75 de ani, a urcat pe scenă pentru a susține un discurs la Instituția Chautauqua, o comunitate din vestul New York-ului care oferă programe artistice și literare în timpul verii.
Martorii au povestit că au văzut un bărbat alergând spre scenă și apoi „lovindu-l cu pumnii sau cu un cuțit” pe Rushdie. Scriitorul s-a prăbușit apoi pe podea. Pe panoul alb de pe scenă sunt urme de sânge.”
Aproape doi ani au trecut de la aflarea acestei vești înfiorătoare. În zilele ce au urmat am stat cu urechile ciulite pentru a afla cum evoluează starea de sănătate a celebrului scriitor. Din fericire evoluția a fost una bună în ciuda rănilor foarte grave, astăzi având în mână ultima carte semnată de Salman Rushdie, acest autor de care mă leagă amintiri atât de plăcute din timpul lecturilor cu voce tare pe care le-am avut alături de Luca.
Trecuseră treizeci și trei de ani și jumătate de la faimoasa condamnare la moarte proclamată de ayatollahul Ruhollah Khomeini împotriva mea și a tuturor celor implicați în publicarea Versetelor satanice și mărturisesc că pe parcursul acestor ani mi-am imaginat uneori cum asasinul se ridică la vreun eveniment public și se repede la mine exact în acest fel. Așa că primul meu gând când am văzut această siluetă ucigașă năvălind spre mine a fost: Așadar, tu ești. Iată-te.
Se zice că ultimele cuvinte ale lui Henry James ar fi fost: „Așadar, în cele din urmă a venit distinsa chestiune”. Și la mine venea moartea, dar nu mi-a dat impresia c-ar fi distinsă. Mi-a dat impresia anacronism.”
