De-a lungul timpului am avut tot soiul de animale de companie fie că au fost cu pene, blană ori solzi și tuturor le-am acordat o atenție sporită, atât cât m-am priceput. Am unele regrete legate de o cățelușă pe care atunci când fiul meu cel mic a venit pe lume a trebuit s-o las la bunicii copilului, asta pentru că era agresivă. Atunci n-am avut înțelepciunea necesară de a căuta mai mult pentru că, cred acum, aș fi găsit o soluție de a îmblânzi gelozia care-o cuprinsese.
După această ultimă întâmplare nu am mai luat nici un animal de companie, din cu totul alte motive, cu toate că ar fi trebuit unul însă mă bucur de cele pe care le întâlnesc pe tăpșanul verilor și lecturilor mele, cu două dintre ele legând deja prietenii trainice.
Fulgerică, câinele, a mai adus un prieten așa încât din această vară m-a întâmpinat mai zgomotos și bucuros ca oricare altul. Mi-e drag, seamănă cu Zdreanță, însă eu nume nu i-am pus și nici n-am auzit a avea vreunul. În momentul în care mă văd că apar, cei doi câini fug în întâmpinarea mea, pisica venind într-un fel pe care-l admir de fiecare dată: elegantă, delicată, cu pasul rar și măsurat într-o liniște aparte.
Așteaptă să scot mâncarea și să o împart, cea mai curioasă și băgăreață fiind felina, agilitatea ei dându-i voie să-și bage nasul peste tot, înaintea tuturor. Stau și-i privesc cum mănâncă, așteptând pe fiecare să termine, pentru că Fulgerică, stăpânul curții crezându-se, înfulecă în viteză cu gândul de-ai fura mâncarea celuilalt. Nu-l las, iar el nu are curajul să mă înfrunte, stând doar și uitându-se la mine cu ochi plângăcioși. Le-am adus diferite tipuri de hrană atât umedă cât și uscată, cea din urmă fiind pur și simplu ignorată ea rămânând a fi consumată de vizitatorii de ocazie ai locului. Și nu-s puțini, zău!
Dintre toți, pisica e cea mai insistentă în tot, pur și simplu neputând sta fără a se băga efectiv în sufletul meu. Am momente în care mi-e atât de dragă că-mi vine s-o strâng de să-i iasă ochii, în ciuda faptului că modul în care mă tipărește este unul dureros pe alocuri. Am deja ceva semne de drăgălășenie de la ea, dar chiar nu contează.
Are deja un ritual, acela de a mă înconjura și a „frământa” prosoapele pe care stau și pe mine totodată pe alocuri, ocolindu-mă de câteva ori bune până se așază într-un final. Și nu oriunde ci pe cartea pe care o „răsfoiește” într-un mod aparte.
Vorbesc cu ea și îmi răspunde în tot feluri de tonalități, unele dintre sunetele scoase semănând cu niște vorbe omenești, așa le interpretez. O întreb câte ceva iar ea răspunde imediat și se uită la mine aparte. Înseamnă ceva asta, simt, dar nu pot ști ce se petrece cu adevărat în mintea ei. A auzit nenumărate pasaje din cărți diferite și cred că-i place că se culcușește pentru că toarce foarte frumos. Dacă mă opresc din citit deschide ochii parcă dojenindu-mă iar eu continui să-i citesc nu doar ei ci și altor viețuitoare care sunt aici, lângă noi, dar nu le văd. Pe unele le aud, pe altele doar le zăresc.
Mi s-a sugerat s-o iau acasă însă nu sunt pregătită pentru așa ceva cu toate că-mi doresc și cred că m-ar ajuta. Poate la anul, nu știu, să ajung până atunci și voi vedea ce și cum va fi. Tot ce pot face este să mă bucur zi de zi de prezența ei, a lor, încercând a prelua din tenacitatea și determinarea pe care o au, din simplitatea și firescul pe care-l emană.
