Ce pot să spun acum, la final de zi? O zi pe care am început-o la șase dimineața, la București, și pe care o închei acum, aproape de miezul nopții, într-un hotel de la Marea Moartă.
A fost o zi în care am trecut printr-un adevărat carusel de emoții, de sentimente, de trăiri pe care, oare de câte ori am spus asta?, nu le pot descrie în cuvinte. Sunt emoțiile pe care le aduc cu ele prieteniile construite în timp, atunci când habar n-aveai cât de importante vor deveni. Când erau pur și simplu acolo, firești, ca o lecție pe care o înveți din mers, fără să știi că, într-o bună zi, ea va căpăta o valoare pe care nici nu ți-ai fi imaginat-o.
Sunt pentru a treia oară la prietena mea, în Israel, și vreau să repet un lucru: venirile mele aici sunt întâmplări ale vieții mele pe care nu știu cum să le explic. Nici măcar nu sunt sigură că trebuie explicate. Unele lucruri trebuie doar trăite.
Să pleci de la cele opt grade de dimineață, când m-am trezit, să ajungi la aeroport la douăsprezece grade și, câteva ore mai târziu, să te cazezi la hotelul Leonardo, la Marea Moartă, unde sunt 31 de grade, mi se pare o întâmplare excepțională. Un fel de déjà-vu al fericirii, o bucurie care se repetă și care, de fiecare dată, mă copleșește la fel.
Este genul acela de bucurie pe care mi-aș dori din adâncul sufletului să o puteți trăi fiecare dintre voi. Să simțiți ce înseamnă să fii așteptat, să fii primit cu dragoste, să te lași purtat de oameni care îți pregătesc surprize și care se bucură de bucuria ta. Este ceva mai presus de cuvinte.
Nu știu ce va urma mâine. De fapt, nici astăzi n-am știut unde voi ajunge până în ultimul moment.
Am plecat de la aeroport direct spre casa lui Gabi, am luat-o pe ea și am pornit la drum. Între timp, se înnoptase. N-am văzut traseul, n-am știut încotro mergem, iar ei n-au vrut să-mi spună nimic, ca să păstreze surpriza până la capăt.
La un moment dat, în drumul nostru, am zărit un panou mare pe care scria Arad și atunci mi-am dat seama: eram în drum spre Marea Moartă!
Ce surpriză! Ce bucurie! Ce fel de oameni trebuie să ai în preajmă ca să-ți ofere asemenea momente, fără să aștepte nimic în schimb, doar pentru că vor să te vadă fericit?
Am ajuns la hotel și am vizitat Marea Moartă chiar în noaptea aceasta. Iar acum, când scriu aceste rânduri, abia aștept să vină dimineața. Vreau să intru în apa aceea încărcată de sare, să simt plutirea aceea despre care am auzit și pe care am văzut-o în atâtea imagini, dar pe care vreau s-o trăiesc pe pielea mea.
Și, recunosc, există undeva, în adâncul meu, și un gând pe care nu-l pot alunga: poate că sarea aceasta va reuși să sterilizeze măcar o parte dintre rănile mele. Nu pe cele pe care le vede oricine, ci pe cele nevăzute. Pe cele pe care le porți cu tine, indiferent de locul în care te afli. Pe cele care nu se vindecă doar pentru că ai plecat departe de casă.
Știu că apa sărată nu poate face asemenea minuni. Dar poate că, uneori, nici nu avem nevoie de minuni adevărate. Poate că avem nevoie doar de un loc în care să respirăm altfel, de oameni lângă care să ne simțim în siguranță, de o surpriză care să ne amintească faptul că viața mai are încă multe lucruri frumoase de oferit.
Iar eu sunt aici. La Marea Moartă. Pentru a treia oară în Israel, în mijlocul unei povești pe care nu am plănuit-o și pe care nu aș fi putut s-o scriu în avans.
Mâine va fi o altă zi. Nu știu ce-mi va aduce. Pentru moment, însă, îmi ajunge atât: sunt aici, sunt recunoscătoare și încă mă mai pot minuna.
Iar asta, după toate câte au fost, înseamnă enorm.
