Ieri am primit câteva mere. M-am uitat la ele și, cumva, le-am mâncat din priviri. Asta a fost prima senzație pe care am avut-o.
Și, privindu-le, m-am dus înapoi în timp, încercând să înțeleg relația asta pe care o am eu cu merele, cu fructele despre care vorbesc, mai ales că ele cresc din belșug aici, în zona în care sunt eu.
Mi-am reamintit că, atunci când eram copil, nu rețin ca merele să fi fost printre preferatele mele. Și, dacă mă gândesc la copilăria mea, nici nu aveam prea multe alternative. Fructe tropicale nu existau în România, cel puțin nu așa cum le știm astăzi.
În plus, asociam fructele cu anotimpurile în care se coceau. Vorbeam și mâncam căpșuni doar vara. Atât. Nu mâncam căpșuni și toamna, iar iarna nici nu mai spun. Bine, primăvara și iarna mai mâncam fructe sub formă de conserve: dulcețuri, compoturi, toate făcute în casă de mama.
Am mers și la cules de mere când eram elevă. În fiecare toamnă mergeam la muncile agricole. Și, cu toate astea, nu-mi amintesc să fi avut atunci vreo relație specială cu merele.
Relația mea deosebită cu ele a apărut mult mai târziu, când am rămas însărcinată cu al doilea copil.
Atunci căutam merele cele mai mici, cele mai verzi și, neapărat, crunchy. Cred că am mâncat mere cât pentru două vieți în perioada aceea. Mere și rodii. Pentru că, da, acum 21 de ani, în România, existau și rodii.
Iar acum, când văd merele pe care le știu eu — cele crocante, care nu sunt făinoase — îmi lasă gura apă. Cele făinoase nu-mi plac deloc. Îmi lasă o senzație neplăcută în gură.
Așa că m-am uitat la merele astea pe care le-am primit și toate lucrurile astea mi-au venit automat în minte.
In dimineața asta, cum mă uitam la cartea pe care o citesc, m-am gândit că poate ar fi bine să plonjez și mai tare în trecutul meu.
Cartea se numește Livada, este scrisă de Marina Stepnova, o scriitoare pe care eu o îndrăgesc, pur și simplu. Are scriitura aia cu multe descrieri, cu aer vechi, cu multă frumusețe și delicatețe și dichis, dar și cu multă tristețe, mizerie și sărăcie.
Și era ceva în combinația asta — merele din fața mea și cartea pe care o citeam — care m-a făcut să mă gândesc nu atât la trecutul meu personal, cât la trecutul meu legat de copii.
La perioada în care le dădeam ca gustare mere date pe răzătoare.
Răzătoarea era de sticlă. Parcă o văd.
Lângă merele rase puneam biscuiți din ăștia populari, biscuiți obișnuiți.
Și uite așa, pentru că aveam în casă biscuiți obișnuiți, am pus acum câțiva lângă mărul pe care mi l-am curățat.
De fapt, mărul nu l-am curățat chiar de tot. Am mâncat și sâmburii, pentru că mie îmi place foarte tare gustul sâmburelui de măr.
Și m-am hotărât, așa, pur și simplu, să mă dau pe hamacul ăsta al amintirilor.
Numai că hamacul s-a încovoiat destul de tare și m-a dus destul de adânc în existența mea.
Și starea asta mi-a adus o nostalgie și un sentiment aparte.
Poate și pentru că acum sunt singură.
