De fiecare dată când privesc fotografiile din trecut – nu dintr-un trecut îndepărtat, ci din cel apropiat, de doar câteva zile – simt că mă uit la o altă viață. Cele făcute la malul Mării Roșii, la țărmul Mediteranei, în Tel Aviv sau în locuri unde aerul miroase a lumină și a libertate, îmi par acum aproape ireale. Mă mir de felul în care poți fi, într-un interval atât de scurt, în două lumi care nu seamănă deloc între ele.
Să te urci într-un avion și, după doar trei ore, să treci din iarna blândă a României în soarele arzător al Israelului mi se pare, de fiecare dată, un miracol. Și nu e vorba doar de geografie, ci de timp – acel timp care se dilată, se comprimă și se schimbă odată cu locul în care ești. În România, timpul curge ca o apă rece de munte, cu răgaz și rutină. În Israel, timpul are gust de sare, de grabă și de bucurie – un prezent care te absoarbe complet, de parcă ziua ar fi mai lungă, iar tu ai mai multe ore în care să trăiești.
De câte ori mă întorc acasă, mă surprind spunându-mi: „Săptămâna trecută pe vremea asta eram acolo…” sau „Ieri, la aceeași oră, mergeam desculță pe nisip.” E felul meu de a păstra vie legătura cu acea parte din mine care rămâne mereu în mișcare, chiar și atunci când corpul meu s-a întors deja.
Și, deși nu e nimic spectaculos în sens material, e ceva profund excepțional în sens emoțional. Pentru mine, aceste treceri între lumi sunt o formă de libertate pură – libertatea de a fi prezentă în povești pe care, în tinerețea mea, nu mi-aș fi putut imagina că le voi trăi.
Am crescut într-o vreme în care granițele erau ziduri de netrecut, iar țările de pe alte meridiane existau doar între filele cărților sau în emisiunile de la televizor, în imagini tremurate și îndepărtate. Călătoria era un vis cu viză imposibilă. Poate tocmai de aceea, acum, când pot atinge acele locuri, când pot respira același aer pe care altădată doar mi-l imaginam, trăiesc totul cu o recunoștință fără margini. Alături de prieteni adevărați.
Pentru mine, nu destinațiile contează cel mai mult, ci sentimentul acela tainic că timpul și locul se pot împleti până devin una. Că pot fi aici și acolo deopotrivă, că trecutul apropiat devine o punte spre miracolul prezentului.
Timpul are felul lui de a ne învăța că distanțele nu se măsoară în kilometri, ci în emoții. Că între o fotografie de săptămâna trecută și clipa de acum încape o viață întreagă. Și că, dincolo de granițe, hărți și fusuri orare, tot ceea ce ne leagă este uimirea de a fi – aici, acum, sub același cer.
Uneori am impresia că timpul nu trece, ci doar se plimbă cu mine, ca un prieten vechi care mă așteaptă mereu la aceeași oră, dar în alt loc. Poate că adevărata călătorie nu este între țări, ci între felurile în care învățăm să privim lumina. Într-o zi, la malul mării, am înțeles că timpul are miros de sare și de libertate — și că nu se măsoară în zile, ci în clipele în care îți simți sufletul viu.
