Ne-am pus la drum, unul pe care-l facem în fiecare vară. E cel care ne duce la mare, de câțiva ani buni în același loc pe care-l ador, lesne de bănuit.
De zece ani mergem la mare doar cu Luca pentru că Răzvan e plecat. Deunăzi, Luca-mi spunea că nu o dată a avut senzația că e singur la părinți și pe undeva e firesc să simtă așa, diferența dintre el și fratele lui fiind de aproape unsprezece ani.
Simt că acest drum va închide un capitol al existentei noastre pentru că fiul meu cel mic a devenit mare. Atât de mare că poate gestiona aproape totul singur, drumul până aici fiind presărat cu numeroase întâmplări din toate registrele că nu știu pe care s-o aleg la o adică dacă aș fi pusă să fac acest lucru.
Pomeneam de existența noastră, că se va schimba, și așa e firesc să se întâmple, pentru acest moment luptând și pregătindu-mă zi de zi vreme de ani. Nu mai sunt mamă de copil, sunt mamă de adolescent iar asta e cu totul altceva. Nu-s la prima experiență, dar atunci când Răzvan era adolescent, Luca era micuț eu fiind împărțită între nevoile lor. Acum e diferit, complet diferit.
Am plecat spre Balcic și aștept să-l îmbrățișez cu toate simțurile pregătite având filele albe ale albumului vieții mele la îndemână gata spre a fi completate.
E vară iar pentru mine e mai ușor, suportabil, acceptabil. E bine.
