Trebuie să recunosc că nu am avut niciodată o felină în casă, fie ea pisică ori motan. Am avut un cățel pe care l-am iubit mult, dar de care, la un moment dat, drumurile s-au despărțit. Mi-a părut rău și am și acum remușcări că nu am putut gestiona mai bine problema, pentru că viața s-ar fi scurs altfel. Dar am o prietenă foarte bună care are pisici și am putut relaționa cu ele în perioadele în care am stat la ea.
Pisicile au ceva anume și de aceea sunt atât de iubite pe mapamond. Au un fel de a fi care te face să te scuturi de grijile zilnice, sunt tămăduitoare și delicate, liniștite și catifelate.
La fel și Nana, protagonistul felin al acestui roman scris de Hiro Arikawa, cel care și-a primit numele după forma cozii care stă ca un șapte, iar în japoneză la șapte se spune „na”.
O motan vagabond cu un puternic instinct de supraviețuire care este adoptat de un tânăr pe nume Satoru după ce a supraviețuit unui accident de mașină.
Satoru este încă din tinerețe un iubitor de pisici; blând și intuitiv, el încă jeleste prima pisică Hachi, de care a fost separat traumatic pe când era un copil. Dacă „Nana” provine din „na”, Hachi a fost numit după numărul opt din cauza formelor pe care le avea pe cap.
Cinci ani fericiți de conviețuire trec într-o singură propoziție, iar apoi Satoru îi spune pisicii că trebuie să facă o călătorie. Aceștia îl vor vizita pe Kosuke, prietenul lui Satoru din copilărie, cu scopul de a-l lăsa lui în grijă pe Nana. Satoru nu specifică de ce face acest demers.
Eram în floarea vărstei, iar Satoru trecuse de treizeci de ani.
– Scuze, Nana.
Satoru m-a mângâiat pe cap cu un aer spășit.
Lasă, lasă, nu face nimic.
– Îmi pare rău că s-a ajuns aici.
Nu trebuie să-mi explici. Sunt un motan isteț.
– N-aveam intenția să te las…
Așa-i viața – te ia pe nepregătite când te-aștepți mai puțin.
Dacă nu puteam locui cu el, n-aveam decât să mă întorc la existența de acum cinci ani, înainte de accidentul de mașină. Îmi ieșisem puțin din mână, da, de mâine, nimic nu mă va împiedica să mă transform iar într-un motan vagabond. (pagina 17)
În această etapă, motivele lui Satoru nu sunt clare oficial. Kosuke și Satoru își amintesc despre pisica numărul opt și aflăm despre talentul lui Satoru întru prietenie, dar și despre șocul morții părinților săi. Dar Nana rămâne cu Kosuke?
Povestea este înșelător de simplă. Cu secțiuni alternative ale narațiunii a treia persoană și Nana motanul, acesta constă din trei călătorii către prieteni, urmate de un pelerinaj într-un peisaj frumos evocat. Urmează apoi o ultimă călătorie care te face praf.
În Memoriile unui motan călător, Nana este la un moment dat cu alte animale în cușca de pe un feribot, iar Satoru continuă să-l verifice. Alte animale îl batjocoresc pe motan pentru că este răsfățat.
Eram încovrigat în fundul cuștii, prefăcându-mă că dorm ca să scap de hărmălaia din jur, când Satoru și-a făcut din nou apariția.
– Scuze, Nana. Știam eu c-o să te simți singur.
Venea foarte des – mult mai des ca stăpânii celorlalte animale. Hei, dar nu trebuie să te deranjezi atât!
Însă el, nici una, nici două, apărea din nou la ușă până când câinii începuseră să facă mișto de mine. Imediat ce ieșea Satoru, se auzea un cor de voci:
Răsfățatul! Răsfățatul!
Gura! am urlat eu și am dat să mă fac iar covrig în fundul cuștii, când șinșila de dedesubt a zis:
Ia mai tăceți, haimanalelor, că mi-ați făcut capul calendar! Nu Nana ci stăpânul lui se simte singur. N-ați priceput nici măcar atâta lucru? (pagina 170)
Ceea ce Nana observă și trăiește în călătoriile lor, este capacitatea uriașă, de-a lungul vieții lui Satoru, a unei considerații liniștite mișcându-se suficient în sine. Atunci când pisica răspunde la dragostea lui – ei bine, ar trebui să râzi, dar nu se poate.
Pisicile nu sunt atât de lipsite de inimă, declară Nana.
– Cum aș putea să-l părăsesc vreodată?
Oricine a iubit vreodată din tot sufletul un animal va citi această carte cu recunoștință, pentru înțelegerea unei emoții care ne înnobilează ca ființe umane, indiferent dacă o prețuim sau nu.
