E un decembrie cald, foarte cald, atât de cald că lumea bună a ieșit la talie și pantofi. Soarele strălucește zi de zi, copacii năuciți și debusolați au dat drumul mugurilor, lăsându-i și pe ei să vadă ce și cum stă treaba. Și prognoza specialiștilor spune că va continua căldura ceea ce, pentru mine, nu-i neapărat foarte rău.
Dimineață, la radio, am auzit că la Bâlea nu se poate face Cabana de gheață pentru că nu este gheața necesară. Temperaturile au fost așa de ridicate că lacul nu a înghețat și uite cum au stricat planurile tuturor celor care și-au făcut rezervări acolo, în mare majoritate străini, dar au împins termenul cu o lună, poate, poate.
Însă eu mi-am meșterit omul meu, că nu mai aveam răbdare să aștept ninsoarea. Bine, nu e chiar aceeași senzație, dar îmi place să-mi las gândurile să hoinărească, să-mi amintesc de copilărie atunci când nu-mi era niciodată frig afară, oricât de cu minus arăta termometrul. Veneam cu pantalonii plini de țurțuri și cu obrajii vineți, însă nu știu senzație mai frumoasă ca cea după o partidă de săniuș. Poate și pentru că erau destul de rare, că nu mă prea lăsa să merg la săniuș din teama de a nu păți ceva.
Așadar, vă prezint Omul meu de Zăpadă: Taraaam!
