machetedidactice.com

„Atunci, la nunta lui frate-meu” de Laila Lalami * Proiectul Decameronul

Am citit toată cartea, dar de ce-am ales să scriu tocmai despre această poveste din Proiectul Decameronul?

Pentru că și eu am un copil care s-a stabilit în Marea Britanie, pe care pandemia l-a prins într-o casă din regat, acolo unde a lucrat on-line, stând izolat și singur multe luni de zile. Am fost într-o suferință majoră, stând cu el zi de zi de vorbă și căutând modalități prin care să poată rezista în aceste condiții în care întreaga lume era crizată la maxim. Atunci am descoperit posibilitatea de a face comenzi on-line pentru alimente și produse de strictă necesitate, acestea fiindu-i livrate la ușă, cu atât mai mult cu cât în această perioadă și contractul lui de lucru a expirat fiind pe perioadă determinată, găsirea unuia nou fiind extrem de redusă din pricina lockdown-ului.

Am avut bilete de avion luate precum și cazare pe care le-am pierdut asta accentuând și mai tare starea de neputință și disperarea de a-l ști în siguranță.

Asta m-a făcut să aleg textul scris de Laila Lalami iar căutând informații despre ea (neștiind nimic) am aflat că este autoarea cărții „Ceilalți americani” apărută la editura Paralela 45 în anul 2020. Din documentul pdf unde am citit pentru prima data textul, am descoperit că povestea are și o ilustrație, ca de altfel toată cartea, ele fiind realizate de Sophy Hollington o artistă și ilustratoare britanică. Este cunoscută pentru utilizarea imprimeurilor în relief, create folosind procesul de linogravare și inspirate de folclorul meteoric, precum și de simbolismul alchimic. În momentul când am văzut desenul de la această poveste, am știut că-l voi broda, ceea ce s-a și întâmplat.

Nu e prima data când simt asemenea porniri, o parte dintre cărțile pe care le-am parcurs având atașate de ele și așa lucrușoare meșterite de mine. E o stare pe care nu știu cum s-o explic, dar știu ce simt și cât de tare mă împlinește această îndeletnicire. Parcă intru în carte, la propriu, așa toate simțurile beneficiind de o upgradare cu efect psihedelic asupra mea. În versiunea tipărită în limba română nu se regăsesc toate ilustrațiile din varianta americană, dar eu nu am renunțat la a-l broda.

Chiar așa, în pandemie fiind, am luat cartea în Paradisul verilor mele, acolo unde ea nu a putut pătrunde eu reușind a-mi linge rănile iar acum privind în urmă, nu reușesc să înțeleg ce mecanisme s-au declanșat la nivel mondial de a fost posibil așa ceva. Între timp, toată familia mea a trecut prin covid, unii chiar de mai multe ori, reușind a rămâne în picioare așa cum alții nu au putut, din nefericire.

 

„Atunci, la nunta lui frate-meu” este o povestire apărută în luna martie a anului 2020 și face parte dintr-un proiect al editorilor revistei New York Times, ei dorind a încerca să redea în cuvinte tristețea și șocul generat de pandemia de Covid-19, cea care a dus, practic, la închiderea lumii. Această stare care a cuprins întreaga planetă a reprezentat ceva inedit, fiecare trebuind a se descurca după putințe și abilități, cu inspirație și determinare.

Fiecare poveste cuprinsă în acest proiect la care au participat 29 de autori, a fost una de câteva pagini apărând inițial pe site-ul revistei, acces având doar abonații on-line prezentarea fiind una inedita, sub forma unor cărți ce te duceau cu gândul la cărțile de tarot, acestea doar întoarse dezvăluind povestea.

Povestea scriitoarei de origine marocană, stabilită de ani buni în Statele Unite ale Americii este una spusă chiar de protagonistă, domnișoara Bensaïd, și este un fel de transcriere a conversației ei cu un străin de pe aeroportul din Casablanca. Doar că descoperi un monolog, deoarece cealaltă voce nu se aude deloc.  De doar trei pagini are nevoie Lalami pentru a descrie diferențele mari care separă cetățenii americani de cei care au imigrat, cei a căror culoare a pielii ori cu rude de alte naționalități îi țin departe de privilegiile unui american get-beget. Domnișoara Bensaïd se confruntă acum cu această diferență în ceea ce privește dreptul de a se întoarce la casa ei din California în timpul unei pandemii. Îi explică interlocutorului său nenumit că de câteva săptămâni este blocată în țara de origine, pentru că puținele zboruri transatlantice care operează nu au niciodată locuri libere pentru rezidenți. Doar cetățenii americani sunt repatriați.

Domnișoara Bensaïd duce o viață liniștită în Statele Unite de multă vreme, ea predând IT-ul la Berkley lucru de care mama ei este foarte mândră mai ales că inițial ar fi dorit să ajungă pictoriță, acum aflându-se în Maroc pentru nunta fratelui ei. Domnișoara Bensaïd nu poartă un caftan greu, ci o rochie fără mâneci la ceremonia aceasta. Pentru că are probleme hormonale ia regulat anumite medicamente și, nereușind să facă acest lucru la nuntă, ajunge chiar să rupă rochia miresei, într-o încercare disperată de a se ține de ceva înainte de a leșina. Ea este subiectul unei conversații între prietenii și rudele noii soții a fratelui ei, aflat la al patrulea mariaj, în timp ce aceștia discută entuziasmați unul cu celălalt, părinții miresei fiind „plini de întrebări” despre viața ei în America. Poate auzi șoptite „California”, „Berkley… dar mireasa, „neimpresionată” o privește cu milă, pentru că „trebuie să fie greu… să trăiești atât de departe.”

Tot ceea ce o deosebește fără echivoc pe domnișoara Bensaïd de familia ei marocană nu este nici pe departe destul pentru a o face suficient de americană pentru autoritățile americane. Deja știm că nu are cetățenie – în ciuda rezidenței îndelungate și a poziției stabile din țară. De săptămâni întregi, ofițerii consulari de la aeroport i-au respins cererile pentru un bilet de avion, de parcă să li se permită să se întoarcă acasă în timpul unei pandemii ar fi o chestiune de pură șansă, un joc de noroc: îi tot spun că trebuie să aibă răbdare, că s-ar putea ca data viitoare să aibă mai mult noroc. Însă tot ironic, norocul a fost și cel care a adus-o acolo pentru că de obicei își vizitează țara de origine vara, dar nunta a fost cea care a schimbat totul. Fratele ei a plănuit totul pentru ca ea să nu aibă nicio scuză pentru a nu participa. Norocul e cel care ne controlează viața și ceva în fața căruia trebuie să ne predăm?

La o privire mai atentă asupra acestei călătorii în Maroc vedem că norocul, de data aceasta, vine sub forma unui pașaport albastru, ceva extrem de clar și palpabil.

Domnișoara Bensaïd s-ar putea să nu mai fie sau să arate destul de „locală” în Casablanca, cel puțin nu pentru mireasa fratelui ei, care la un moment dat chiar i-a sugerat să iasă din cadrul camerei de fotografiat pentru a face o poză de grup doar marocanii. Dar încă mai știe atracțiile turistice din țară cum ar fi Merja Zerga mai bine spus situl Ramsar care adăpostește o varietate impresionantă de specii de păsări pe care și-a propus să-l viziteze.

Americanul pe care-l întâlnește la aeroport, dimpotrivă, arată total pierdut, blocat, străin într-un pământ străin. Cum poate spune că femeia este americană? Ei bine, datorită pălăriei, rucsacului și documentelor pe care le ține nervoasă strâns la piept. Nu trebuie să vă faceți griji, o liniștește el, aeroportul este o clădire sigură. Ar trebui să se simtă confortabilă, vor trece câteva ore până când ofițerii vor apărea.

„Așezați-vă, așezați-vă. La distanță, desigur, cunoaștem cu toții regulile.”

Lasă un răspuns