Această notă rămâne aici ca o mărturie a unei descoperiri simple și, totuși, pline de mirare. La sfârșitul săptămânii trecute, am colorat flori — sau, mai bine spus, le-am oferit șansa de a-și găsi singure culoarea. Le-am așezat apoi în apă ușor colorată și le-am lăsat peste weekend, ca pe niște mici experimente vii.
Iar când ne-am întors… petalele lor nu mai erau la fel. Prindeau nuanțe neașteptate, delicate și vii, ca și cum ar fi împrumutat din taina apei o poveste nouă. A fost una dintre acele transformări pe care natura le face fără grabă, dar cu o precizie care te lasă fără cuvinte.
Poate că noi, oamenii mari, trecem adesea pe lângă astfel de minuni. Nu avem timp. Sau poate nu mai avem ochii potriviți pentru a le vedea. Însă copiii — ei sunt încă acolo, la începutul mirării. Dacă îi așezăm în fața acestor experiențe, dacă îi lăsăm să observe, să întrebe, să atingă, există o șansă reală ca aceste imagini să rămână cu ei.
Și, cine știe, poate peste ani, își vor aminti. Vor pune o floare într-un pahar cu apă colorată și vor zâmbi, recunoscând, în liniștea acelui moment, aceeași magie pe care au descoperit-o cândva.
