Săptămâna trecută, la ora asta, eram la malul Mării Moarte cu sufletul plin de recunoștință, fericire și sare. Mirările de atunci nu s-au așezat reverberând în tonalități diferite.
Acum sunt acasă lucrând, în timp ce mai trag cu ochiul la Vocea României. Lucrez la câteva machete cu bucuria cu care am făcut-o mereu căutând refugiu.
Refugiu din calea vremii extrem de mohorâte, a umezelii care-mi intră în oase, a cerului pe care se deslușesc doar nuanțe de gri. Și sunt atât de multe cum nu credeam. Noroc că vine noaptea și am parte de altceva. Nu ce mi-ar plăcea însă nu știu cât depinde doar de mine. Cert e că mă străduiesc.
