De câte ori citesc o carte în care subiectul principal este războiul, mă gândesc ce fericită sunt că pot face acest lucru în confortul casei mele, una modestă, dar în care viața mea curge așa cum m-am priceput eu să o rânduiesc.
Nu de puține ori, atunci când aveam momentele de lectură cu voce tare alături de fiii mei, am zăbovit asupra acestui fapt, cărțile în care erau prezentate ororile războaielor, cu precădere cele de la mijlocul secolului trecut fiind greu de analizat. Secvențele de istorie contrafactuală ne-au dat de înțeles că nu putem cuprinde cu mintea ce am fi făcut, neputând uita una dintre ele. Citeam „Băiatul cu pijamale în dungi”, o carte pe care am dorit ca fiul meu cel mic să o cuprindă alături de mine și am ajuns la un moment dat la o secvență în care copiii erau smulși din căminele lor, alături de părinți, duși afară dezbrăcați și udați cu furtunul cu apă rece în condițiile în care vremea era deja rece fiind luna noiembrie. La un moment dat, Luca a ridicat ochii din carte și a întrebat:
– Mama, ce-am face noi acum, cum am proceda dacă cineva ar veni să ne smulgă din așternutul cald și curat, ne-ar dezbrăca și scoate afară, pentru ca acolo să ne ude cu apă rece?
Nu mai știu exact ce am răspuns, dar îmi amintesc perfect chipul lui și modul cum se îndesa în plapuma caldă și moale refuzând a face acest exercițiu de imaginație.
Ororile nu au încetat să se petreacă, nu departe de noi, la granița cu Ucraina întâmplându-se ce toată lumea știe, mulți dintre cei care au trebui să oprească acest masacru fiind surzi/muți/orbi. Valurile de emigranți au curs zile în șir, emoția care m-a cuprins la vederea femeilor tinere ori bătrâne alături de copii lor fiind una greu de descris în cuvinte. Atunci, în luna februarie a anului 2022, mai exact pe 24
Rusia a invadat Ucraina, într-o escaladare a războiului ruso-ucrainean început în 2014. Invazia, cel mai mare conflict din Europa de la al Doilea Război Mondial, a provocat sute de mii de victime militare și zeci de mii de victime civile ucrainene. În 2024, trupele ruse ocupau aproximativ 20% din teritoriul Ucrainei. Dintr-o populație de 41 de milioane de locuitori, aproximativ 8 milioane de ucraineni au fost strămutați intern și peste 8,2 milioane au părăsit țara până în aprilie 2023, creând cea mai mare criză a refugiaților din Europa de la al Doilea Război Mondial. (sursa: aici)
În cartea scrisă de Susan Abulhawa este vorba despre un alt conflict, mult mai vechi, care a adunat atât de multe drame că e greu de prins în cuvinte.
Se împlinesc aproape 76 de ani de la „nakba” sau cataclismul care a văzut invadarea Palestinei sau, altfel spus, întemeierea statului Israel.
Asta face ca Palestina post-ocupație să fie aproape la fel de veche ca India sau Pakistan: ambele țări care au produs cantități abundente de ficțiune de la obținerea independenței. Dimineți în Jenin este primul roman în limba engleză care explorează viața în Palestina de după 1948.
Romanul lui Susan Abulhawa, publicat pentru prima dată în SUA în 2006, urmărește familia Abulheja, Yehya și Basima și cei doi fii ai lor, în Ein Hod, un sat din Palestina. Deschiderea pastorală cuprinde în 40 de pagini o prietenie încrucișată, o poveste de dragoste (amândoi frați se îndrăgostesc de Dalia, care se căsătorește cu fiul cel mare, Hasan), o moarte, invazia sionistă a satului și furtul unuia dintre fiii Daliei, pruncul Ismael, de un soldat israelian. El dă copilul soției sale, o supraviețuitoare poloneză a Holocaustului. Util în scopuri narative, bebelușul, redenumit David, are o cicatrice pe față „care l-ar duce în cele din urmă la adevărul său”.
Un roman frumos care povestește majoritar despre Amal, fiica lui Hasan, care crește în tabăra de refugiați palestinieni de la Jenin, se mută la un internat din Ierusalim și apoi pleacă în America cu o bursă. Viața de zi cu zi în condiții periculoase, în sărăcie, cu restricții și frică de soldați, arme, puncte de control și bătăi, ar fi fost suficientă pentru a face romanul de neuitat. Tânăra Amal și cea mai bună prietenă a ei, Huda, se adăpostesc într-o pivniță în timpul Războiului de Șase Zile, ținând în brațe cadavrul unui verișor, dar pierderea unei păpuși și a căsuței lor secrete în bombardament este cea care doare mai mult. Prietenia, adolescența, dragostea: întâmplări obișnuite, compensate cu circumstanțe extraordinare, fac povestea să trăiască.
Dacă nu ar fi fost cartea lunii iulie de la clubul de lectură nu știu când aș fi citit-o. Las mai jos câteva dintre opiniile aflate la club.
Eu cred că doar prin recunoașterea greșelilor fiecăruia poate începe o discuție despre pace. Culmea, o invocă și Abulhawa (ʺ (…) vindecarea și pacea încep doar când îți recunoști greșelile.ʺ – p. 262), dar nu prea o practică. Poate penru alții nu este vital, dar pentru mine aceasta omitere a jumătate din istorie a distrus credibilitatea textului.
În plus, nici literar nu m-a convins deloc. În primul rând mi s-a părut lipsită de coerență trecerea de la persoana a treia, de la naratorul extern la vocea întâi, la Amal și Yousef, mi s-au părut stângace și dizarmonioase alăturările. Personajul Amal nu mi se pare credibil în ansamblu (felul în care se distanțează emoțional și de mama, și de fiica ei, în care își impune să fie împietrită, e cam naiv. Telenovelistic, cum ar zice colegul Titi). Și mai grav, unele episoade n-au niciun sens, ca acela când decide să își ducă fiica să viziteze Jeninul tocmai în mijlocul Intifadei. De unde și deznodământul – ca majoritatea rezolvărilor din carte, previzbil și construit pe coincidențe forțate, pe ʺmâna destinuluiʺ.
Am mai simțit și că toate pasajele despre viața în Palestina (practic toată prima jumătate) sunt scrise din auzite, după poveștile altora. Sigur, asta e ficțiunea, dar la Abulhawa am simțit o diferență uriasă între felul stângaci, superficial în care e scrisă această parte și naturalețea, autenticitatea care se simt în descrierea vieții ei în America. [Am citit puțin despre viața ei, ca să îmi verific acest instinct că a petrecut puțin timp în Palestina și în tabere de refugiați. Abulhawa s-a născut în Kuweit, dintr-un tată refugiat palestinian și o mamă care studia în Germania, a trăit în mai multe țări după despărțirea părinților imediat după nașterea ei, cu diverse rude, a petrecut, într-adevăt, trei ani într-un orfelinat din Ierusalim și de la 13 ani a trăit în America. În 2024 a petrecut două săptămâni în Gaza și a relatat despre situația traumatizantă a oamenilor de acolo, pe care a numit-o…un Holocaust].
Apoi, au fost mult prea multe metafore și sentimentalism pentru gustul meu, dar asta e total subiectiv, știu că e tipic pentru stilul oriental, am văzut de multe ori în romane indiene, turcești, uneori iranienie stilul ăsta foarte emoțional. Și cu figuri de stil din abundență. Un stil foarte ornat, foarte sentimental.
Așadar, o carte care nu m-a convins, dar care a redeschis conflictul din mintea mea, a reaprins nevoia de a le da dreptate ambelor părți. Pentru mine, o carte nereușită, dar un demers reușit. (Gabriela Pistol)
Trama romanului este dezrădăcinarea, trăită de autoare pe propria piele.
Povestea se derulează pătimaș, cu furii și dureri nestăvilite, cu pierderi și acuzații incendiare, cu tabere de refugiați și fanatism religios.
Am citit, m-am îngrozit, dar nu am putut ignora realitatea atentatelor palestiniene care au semănat aceeași durere și disperare, cu familii evreiești distruse, cu tați, fii, părinți și copii morți sau mutilați.
Și unii și alții greșesc și au dreptate în același timp.
Ambele popoare traversează, în absența păcii, o tragedie istorică fără speranță.
Narațiunea dezvăluie direct conflictul religios dintre arabi și evrei.
Cineva afirma cu amărăciune, că cele mai mari religii monoteiste ale lumii l-au înghesuit pe Dumnezeu în cetatea Jerusalem.
Arabii te salută cu Salem, evreii cu Shalom, dar nici vorbă de pace în Orientul Mijlociu.
Punți de legătură și comunicare între tinerii evrei și palestinieni nu există. Doar ură și răzbunare.
Nu mi-a plăcut glisarea continuă între persoana întâi și persoana a treia, cu inserții de reportaj.
Mi-a displăcut inserarea obsedantă a expresiilor arăbești, cu traducere in glosarul de la sfârșitul cărții.
M-a îngrozit fanatismul religios, când personajul Amal, copilă fiind, declară după moartea tatălui: „mi-am dorit să fiu martiră”.
Copiii palestinieni cresc și sunt educați în acest cult al martirajului, imposibil de înțeles și acceptat.
Pe GR cartea asta are salbă de 5 stele. Înțeleg, emoția adună multe stele. Eu îi acord doar 3 stele, Inshallah.
Prea patetică pentru gustul meu.
Din Israel, cea mai apropiată îmi este viziunea lui Amos Oz, dar în gradina mea literară au înflorit și Grossman, Zeruya Shalev și Eshkol Nevo.
Am ales două citate: primul, hazliu, iar cel de-al doilea, năucitor:
„Europenii care au venit nu știau nici de humus, nici de falafel, dar le-au proclamat ceva mai târziu – feluri de mâncare evreiești autentice”.
Despre mama lui David, evreică poloneză, „supraviețuitoare și ea unui măcel in care îi dispăruse întreaga familie, numai că măcelul avusese loc din cauza Holocaustului, ceea ce mă făcea să mă gândesc că palestinienii au plătit prețul Holocaustului evreilor. Evreii au ucis familia mamei pentru că germanii îi omorâseră pe evrei.” (Lucia Befa)
Deși subiectul este răvășitor, vocea narativă este impregnată și cedează în fața activismului militantist al autoarei. Cartea prezintă aproape exclusiv( cu excepțiile notabile Ari Perlman și Ismael/David, a căror construcție-prezență aduce un oarecare echilibru) versiunea palestiniană asupra evenimentelor, ceea ce face ca romanul să fie subsumat și martirizat pe altarul unei cauze politice, omițând că de partea cealaltă, un alt popor face exact același lucru, căutând justificări pentru acte de violență gratuită împotriva unor victime colaterale nimerite în bătaia unor tunuri înarmate și justificate inclusiv ideologic de actori politici.
Marele reproș pe care îl fac acestei cărți este sugar-coating-ul excesiv și nuanțele inexistente de gri, în carte eu văzând doar judecăți maniheiste de tipul toți palestinienii sunt victime și toți israelienii sunt agresori, romanțiozitatea fistichie și tendențiozitatea străvezie, ceea ce mă duce la dilema post- Dimineți în Jenin: oare activiștii politici ar trebui să scrie literatură, cunoscând că inevitabil va transpira în textul de ficțiune întreaga justificare ideologică pe care se întemeiază crezul lor politic? Sau ar trebui să se limiteze la a face o politică asumată, ținându-și luptele politice departe de terenul literaturii?
Ceea ce face totuși cartea este să prezinte ravagiile conflictelor armate asupra nevinovaților, cu toate acestea nu pot spune că am aflat ceva nou, ceva ce nu știam.
Dimineți în Jenin mi-a amintit de Vânătorul de zmeie și Cetatea celor o mie de sori ale lui Khaled Hosseini și m-a determinat să aflu mai multe despre istoria Palestinei și a Israelului.
Dacă într-o carte găsesc cel puțin un lucru bun, consider că aceasta e lecția pe care a trebuit să o învăț și merg mai departe. (Laura Filip)
