Dimineață am avut treabă la Suceava prilej cu care mi-am reamintit de o perioadă a vieții mele, una care pare destul de îndepărtată, despre care credeam ceva când de fapt în realitate era altcumva. Chiar și așa, momentele de atunci au rămas întipărite în mintea mea într-un anumit mod iar asta nu s-a schimbat chiar dacă au urmat aceste modificări.
Am iubit diminețile mereu, cu precădere cele în care mă trezesc foarte devreme pentru că au ceva aparte. Cafeaua proaspăt făcută, moleșeala și căldura strânsă peste noapte, zgomotele care însoțesc casa, mirosurile ei toate-mi spun povești fără de care viața ar fi mult mai fadă. E o atmosferă domestică, un soi de siguranță binefăcătoare, un scut pentru ce este după acești pereți între care se desfășoară viața ta. Viața ta cu frici și bucurii deopotrivă, cu speranțe și frământări, cu planuri și plase de siguranță, cu încredere și clemență.
Din punctul asta de vedere am fost norocoasă pentru că diminețile mele au fost lipsite de mulți decibeli și de gesticulări inutile. Nici peste zi ele nu au apărut pentru că nerostirile au umplut tot spațiul iar ele s-au întins pe nepermis de mult timp. Poate reușesc să remediez și asta cu toate că știu că va fi foarte greu. Cred totuși că nu chiar imposibil.
