Toată casa miroase a zmeură. E atât de delicată aroma încât aduce cu ea povești dulci și tihnite. Nu doar din vară, mai cu seamă aș spune din anotimpul rece atunci când se fac multe clătite ori papanași care se cer umplute cu miraculosul gem.
Însă și mai interesantă a fost etapa de cules pentru că a avut elemente unice. Nu cred să mai fi văzut vreodată atâta bogăție în tufele de zmeură. Sunt pur și simplu tixite de fructe, atât de multe coapte de nu mai pot sta pe crengi, altele care așteaptă întâlnirea cu soarele cântărind și mai greu.
Amintirile mele fug în copilărie atunci când nașa mea de botez care era inginer agronom la o ferma din apropierea orașului, mă lua cu ea la cules de zmeură. Pe lângă zemoasele fructe culegea și un soi de ciuperci pe care le punea pe plită alături de rondele subțiri de cartofi. Nu am uitat nici gustul și nici mirosul acestor întâmplări așa cum nu voi uita degrabă ce clipe minunate am putut parcurge în această zi de duminică.
