Meșteresc la o cifră aniversară. Un opt. Gândul îmi fuge la cel căruia îi este adresată, un băiețel minunat, frumos care are toată viața înainte vegheat de niște părinți aparte. Viețile noastre s-au intersectat într-un moment în care eu eram pe un culoar pe care multe lumini erau stinse. Și încă mai sunt nepermis de multe, dar asta este altă idee. Fac tot ce-mi stă în puteri să nu dezamăgesc și să mă ridic la nivelul așteptărilor. Însă pot spune, răspicat, cq sunt bine intenționată, serioasa, determinată.
Revin la opt. Gândul îmi fuge și la mine, cea de la opt ani. Răscolesc printre amintiri încercând să văd ce-mi reamintesc. Înconjurată de foarte mulți copii, fără nici o grijă conștientă, veselă poate mult prea mult, încrezătoare că pot face orice. Și chiar aș fi reușit, în alte culori, cu adevărat în punctele care contează esențial. E o luptă perpetuă pe care o duc de când sunt mamă. Mamă de doi nu de unu pentru că la primul copil percepem diferit. Diferit din multe unghiuri.
Noi în anul 2000 când nu vom mai fi copii
…
Doamne, cum îmi imaginam eu anul 2000 și cum a fost el de fapt. Visam că nu vom mai merge pe jos ci doar vom zbura și multe, multe altele.
Se regăsesc elementele acestea și în optul de acum. Visul continuă pentru că în sufletul meu, fetița de opt ani privește cu mirare, bucurie și încredere. Și speranță.
