Dimineață m-am întâlnit cu o doamnă care e prezentă în viața mea de peste douăzeci și cinci de ani. Mă leagă secvențe minunate ale tinereții, atunci când eram mamă tânără de unul, secvențe în care visurile se înșirau ca mărgelele pe ață și nimic nu era imposibil.
Secvențe în care împărțeam mirosul de mașină nouă și nopți în care tâmplele copiilor erau ca niște cahle în toiul iernii.
Secvențe în care roșiile (considerate trufandale de primăvară) din farfurie erau mai roșii în ochii fiului ei decât putința din portofel, eu dorind a le dărui pe toate cu toată bunătatea de care eram capabilă.
Doar că prietena mea de atunci nu mai are prea multe în comun cu cea pe care am întâlnit-o acum, boala psihica de care suferă schilodindu-i personalitatea. A trecut pe lângă mine fără a mă recunoaște doar că eu nu am putut lasă lucrurile așa.
După acest episod, în care suferința mea nu mai conta chiar dacă era din alt registru, am întâlnit o doamnă care la cei peste șaptezeci de ani pe care-i duce cu o frumusețe aparte, avea o prezență bună de dat exemplu. Era așa de veselă răspândind o vibrație aparte (Cătălin știi ce zic) încât am privit la ea cu o fericire pe care nu o pot descrie însă pot garanta că a fost autentică. Profund autentică.
După toate astea am privit diferit problemele pe care le am, nu deloc puține, însă cu un soi de fericire că încă am mintea întreagă, că am alături oameni pe câte pot conta (mulțumesc Irina!, mulțumesc, Cristi!) că sunt funcțională și în parametri încă și că pot fi de ajutor celor care au proiecte în care implicarea mea e de bun augur. Mulțumesc! Mulțumesc! Mulțumesc!
Viața asta e cum nu credeam iar eu mușc din ea cum pot mai ales că astăzi s-au adunat două luni de când soțul meu a hotărât că trebuie să plece, eu neavând nici un cuvânt de spus așa cum dealtfel s-a întâmplat mai mereu.
Dumnezeu să te odihnească și primească în lumea lui!
