Un băiețel de nouă ani, pe nume Robin, este găsit spânzurat de un copac în curtea lui din Mississippi, de Ziua Mamei. Nimeni nu știe cum s-a întâmplat. Nu există indicii, nici martori, nimic. Doar un băiat mort, spânzurat.
Donna Tartt introduce o crimă pe care nu intenționează să o explice. În schimb, ea se concentrează asupra modului în care actul crimei modelează familia Cleve – în special pe Harriet, sora băiatului mort, care avea doar un an când s-a întâmplat tragedia.
În vara celui de-al doisprezecelea an, Harriet devine obsedată de răzbunare. Este o obsesie care o conduce într-o urmărire periculoasă a familiei Ratcliff, o familie condusă de un psihopat, traficant de amfetamine. Este o activitate care o vede depășind liniile de rasă și clasă în Mississippi anilor 1970. Este o activitate alimentată de singurătate și durere.
Interesantă această premisă, nu? Așa am crezut și eu. Dar apoi, printre nenumăratele detalii despre viața, prietenii și familia lui Harriet, precum și unele dintre celelalte personaje din micul ei oraș din Mississippi… nici o rezolvare a ceea ce se așteaptă cititorul. Harriet se plimbă, joacă, explorează mult alături de cel mai bun prieten a ei, Hely, un băiat de zece ani care este îndrăgostit de ea. Petrece timp cu mătușile ei peste care merită să zăbovesc puțin asta pentru că fata are patru mătuși strălucitoare, toate vibrante și distincte. Îmi vine să întreb care v-a fost preferata, dar și asta e o întrebare la care răspunsul e destul de greu de dat. Aș opta pentru Libby, în timp ce nici pe Edie n-o pot omite fiind un personaj incredibil de complex și frumos, dar nemiloasă, crudă fiind și rasistă, asta în timp ce Libby e grijulie, iubitoare și empatică – o ființă minunată. De aceea nu pot să nu oscilez!
Femeile reprezintă o coloană vertebrală a familiei acesta reprezentând un aspect interesant al poveștii. Cele mai apropiate rude de Harriet și de sora ei sunt mătușile, care țin familia unită. În contrast este absența bărbaților, care sunt prezenți doar ca umbre ale trecutului – micuțul Robin, tatăl lui Harriet și bunicul lui Harriet.
Oricât de disfuncțională este această familie, este și uman convingătoare. Harriet însăși este amuzantă, furioasă, disperată, curajoasă, dar, mai ales, convingătoare, cu toate unghiurile ciudate și adâncimile neașteptate, gândirea ei despre moartea fratelui părând o bucată din caracterul ei recalcitrant. Nu numai Harriet este atrasă cu îndrăzneală – întreaga ei familie se îndepărtează una de cealaltă și se îndreaptă una spre alta într-o portretizare convingătoare a domesticității fracturate.
Spre exemplu, mama lui Harriet, Charlotte, care se ridică din stupoarea ei indusă de tranchilizante pentru a încerca să se împrietenească cu copiii ei. În recrearea societății sudice din anii 1970, Tartt trece și dincolo de clasa de mijloc. Tratamentul ei față de familiile sărace albe de la marginea orașului se limitează uneori la caricatură, dar rareori am citit descrieri mai bune ale relațiilor dintre angajatorii albi și servitorii lor negri.
Cum aminteam, acest roman nu este direct despre o crimă. Este vorba despre efectul pe care crima îl are asupra familiei băiatului mort. Din dorința lui Harriet de a se împăca cu trecutul și de a-l găsi pe ucigașul fratelui ei, Tartt își prezintă viziunea despre viața de familie în sudul american. În timp ce Harriet trece cu greu printr-o vară singuratică, întâmpinând neînțelegere, doliu, singurătate și cruzime, ea se scufundă din ce în ce mai mult în propriile obsesii. În cele din urmă, alte personaje, mai dure, mai răutăcioase sunt târâte în lumea ei deformată și ea este aproape distrusă de încercările ei de a se răzbuna fără rost pe indivizi care îi poartă ranchiuni ilogice.
Este genul de personaj pe care Tartt îi place clar să-l construiască: dimensional, foarte detaliat, cu o voce clară.
Micul prieten este un roman lung, cu multe detalii în marea tradiție a romanelor sudice, cu descrieri amănunțite întinse pe zeci de pagini. Există multă violență în Micul prieten și este executată într-un stil foarte diferit: sângeros și lipsit de farmec, cu repercusiuni aparent nesfârșite de vinovăție și mizerie.
Există o scena șocantă în care Harriet ucide o pasăre.
Dar pasărea era speriată de moarte. Se zbuciuma, se zbătea, iar ochiul ei negru și îndârjit lucea de spaimă. Fata își strecură ambele mâini sub ea, sprijinindu-i cât de bine putea aripa prinsă în smoală, și, clipind des din pricina aripii celeilalte, care o izbea în față, o ridică. Urmă un scrâșnet infernal, iar Harriet, deschizând ochii, văzu că-i smulse din umăr aripa prinsă în smoală. Zăcea acolo, în gudron, alungită grotesc, cu un os scânteind albăstrui la capătul smuls. (pagina 184)
Și astfel scena continuă pentru câteva paragrafe, în timp ce pasărea moare în mâinile ei,
… dar negrul scânteietor al lucirii de durere și spaimă din ochi se estompase deja, transformându-se într-o incredulitate prostească, într-o expresie de groază nedumerită în fața morții. (pagina 185)
Simți realitatea fizică a acestei scene în timp ce o citești. În acest roman, nu există nici o atenționare asupra repercusiunilor emoționale ale violenței. Întreaga carte, întregul portret al unei familii cu probleme și toate relațiile ei, provine din uciderea nerezolvată a unui băiat.
Chiar dacă se împiedică de detalii, ritmul acestui roman rămâne impresionant. Autoarea este capabilă să încetinească „timpul de lectură”, astfel încât să simți că experimentezi evenimentele pe care le descrie în timp real, sau chiar mai încet decât în timp real. Acest ritm groaznic, de vis este deosebit de eficient în momentele de mare dramă. O scenă de acțiune, în care Harriet și cel mai bun prieten a ei sunt prinși timp de câteva ore între niște cutii pline cu șerpi otrăvitori și doi criminali violenți vânzători de droguri, ocupă 24 de pagini de descriere neclintită, care îți va accelera pulsul ca și cum ai fi prins alături de copii încercând a găsi o soluție salvatoare.
Datorită stăpânirii suspansului, această carte îi va prinde pe majoritatea cititorilor până la finalul ei amar. Dar, pe măsură ce ajung la ultima pagină, s-ar putea să simtă un sentiment de ușurare.
Într-adevăr, Tartt și-a construit narațiunea astfel încât Ratliff și Cleve să fie imagini în oglindă unul cu celălalt: Danny dintr-o familie de băieți orfani crescuți de bunica lor, Gum; Harriet dintr-o familie de fete neglijate crescute de bunica lor, Edie. Danny, în sfârșit, nu pare atât de diferit de Harriet.
Ceea ce voi păstra ca o lecție din povestea ei, o bună reamintire pentru oricine: verifică-ți presupunerile înainte de a acționa după ele!
Mi-a plăcut Micul prieten, neputând nega că este frumos scrisă, narațiunea luând atât de multe întorsături interesante. Mi-a plăcut mult de Harriet și cum a reușit scriitoarea să-i construiască personajul fiind aproape imposibil să nu empatizezi cu ea. Cu siguranță aș recomanda acest roman unde Tartt pictează o imagine bogată a orașului în descompunere în care este plasat romanul; un loc care este copt cu rasism dezinvolt și crud, unde spectrul claselor sociale este dezbinat; iar gândirea copiilor și imaginația lor fertilă se află în centrul poveștii. Spor la ce mai citiți!
