16 iunie 2017
E ora 6:00. Luca e în picioare.
– Mama, e ca la mare, atunci când la ora asta suntem deja gata de plecare la plajă. Dar acum trebuie să plecăm la premiere. Am așa de multe emoții!
Da, are! Pe 14 iunie, la culcare, își manifesta nefericirea de a nu avea nici o cadou pentru ziua mea. Deh! mi-am adus aminte că și eu simțeam la fel atunci când eram copil. I-am spus că el e cadoul meu de zi cu zi și că lacrimile lui nu trebuie să curgă.
Dar a doua zi, pe 15 iunie, chiar de ziua mea, m-am dus să-l iau de la școală. Ultima, pentru că diriginta le-a dat drumul mai devreme. A venit în fugă înaintea mea, strigând:
-Maaaamaaa! Am luat premiul doi!
Era atât de bucuros. Și eu, de bucuria și entuziasmul lui. Și de faptul că a putut să-mi ofere cel mai frumos cadou. El nu știe că face asta în fiecare zi dar n-am vrut să-i stric plăcerea.
Și el dar și Răzvan.
Când a venit tatăl lui, am primit cele mai frumoase două buchete de gerbera, preferatele mele. De la cei doi băieți, ai mei, rămași acasă.
P.S. Istoria premiului doi o s-o povestesc mai încolo. 😉
