Școlărel de clasa a VI-a * Plouă cu frunze în Dumbrava lui Sadoveanu

Dumbrava o găsim în același loc dar de fiecare dată ea e diferită. Am pornit incursiunea tomnatică din anul 2017 asta pentru a ne delecta simțurile dar și a păstra tradiția. E o toamnă cum de mult n-am mai simțit și aici mă refer la temperaturile extrem de ridicate, peste zi ele depășind și 24 de grade.
Diminețile sunt îmbietoare și anunță vremea de peste zi; la plecarea către școală cerul e senin și aerul călduț și bun.

Dacă veți privi cerul, veți observa niște semne precum că totul se anunță a fi ok. Văzut!

În decursul unei săptămâni am fost de două ori pe urmele lui Sadoveanu. Prima dată în Dumbravă iar aromele și imaginile pe care le-am văzut, le-am pus bine la păstrare. Crizanteme de tot felul

pisici și fructe

o pereche de fluturi jucăuși

frunze de tot felul

Am avut norocul ca la mănăstirea din Dumbravă și la așezământul măicuțelor de acolo, pregătirile pentru iarnă să fie în toi, așa putând să ne umplem plămânii cu mirosul de lemn proaspăt tăiat. Divin! și pentru că am zăbovit acolo, pe buturugi, pentru a citi dintr-o carte foarte dragă nouă. Povestim despre ea în zilele ce urmează.

Atunci am stat mai bine de două ore care nu știm cum au trecut dar de care ne-am bucurat din plin.
Astăzi am revenit tot în preajma lui Sadoveanu, de data asta la Casa memorială. Acolo este o alee care știam că acum, la vremea asta, este plină de frunze. Și chiar așa a fost.
Afară, la ora 15:00, termometrul arăta 25 de grade și era așa de cald că pentru o clipă ne-am întrebat de ce nu ne-am dus la plajă, pe tăpșan.
Am lăsat totul baltă, în ciuda agendei extrem de încărcate, dar nu puteam rata o așa zi.

Am fost întâmpinați de o alee cum numai în Paradis cred că mai găsești!

Ne-am hotărât, pe loc, să adunăm o parte din frunze și să facem o grămadă mare în care să putem sări. Totul era așa de uscat, frunzele se mișcau în acorduri autumnale iar doamna ghid după ce ne-a văzut intențiile, a venit în întâmpinarea dorinței noastre aducându-ne o greblă și o mătură. Și, ne-am pus pe treabă. 🙂

După ce grămada a fost suficient de mare, Luca a sărit în fel și chip. Îmi este extrem de proaspătă o secvență asemănătoare dar din copilăria mea, atunci când, în fața blocului în care locuiam, făceam același lucru, toamna târziu.

Senzația olfactivă îți permite această incursiune în trecut și e fantastic ce sentimente te încearcă.

La un moment dat, lângă noi a venit și o fetiță, vorbăreață și drăgălașă. Ne-a povestit câte-n lună și în stele iar noi am admirat dezinvoltura ei.
După atâta muncă ne-am tras sufletul pe o sanie care se află lângă foișorul din fața Casei memoriale. Și-am mai povestit despre ce ne-a trecut prin minte.

Ne-am dat plecați cam greu dar acasă ne așteptau treburile cotidiene: teme, machete și alte cele. Dar sufletele, mințile și respirația au căpătat nuanțe aurii, din strașnica toamnă pe care o traversăm. Lăsați totul și zăboviți preț de câteva clipe afară. Beneficiile nu se pot cuantifica.

 

Școlărel de clasa a VI-a * Satul și orașul medieval. Cavaleri

De fiecare dată când revenim la câte un subiect, plăcerea e mai mare, asta pentru că revedem ceea ce am făcut atunci când eram la începuturi. E o plăcere și o frumoasă aducere aminte nu numai pentru mine dar și pentru el.
Evident că nu se mai știu toate noțiunile dar după o primă citire, ele se reîmprospătează și curiozitatea crește. Nu s-a cerut nimic la școală dar pentru că a venit așa un elan și pentru că altfel se așază informația, am pus de-am mai confecționat un lapbook, la care m-a ajutat și Luca, aici mă refer la confecționat, pentru că ceea ce s-a completat în el a fost „opera” lui. Am mai strecurat și eu două – trei cuvinte, asta pentru plăcerea amândurora. 🙂
Tema a fost la istoria de clasa a VI-a, satul și orașul medieval la care noi am mai adăugat noțiuni despre cavaleri. Lapbook-ul alternează în cele două limbi pe care copilul le utilizează tot mai mult, cu un plus pentru engleză. Materialele folosite au fost mai mult în engleză, asta pentru că acolo am găsit o ofertă mai variată și am avut de unde alege.


Așadar,

Descrierea unui sat medieval
Satul avea, de regulă, un număr mic de locuitori şi era format din vatra de locuit, loturile ţărăneşti şi proprietăţile comune (păduri, păşuni, ape etc.).
În satul medieval, principala ocupaţie era agricultura, alături de care se mai practica şi creşterea animalelor.
Îmbrăcămintea şi alte obiecte necesare se produceau în gospodărie, dar existau şi diferiţi meşteri în sat (fierari, cojocari etc.).
Ţăranii îşi desfăşurau activitatea de-a lungul întregii zile.
Casele erau construite din lemn, având, de obicei, 1-2 camere şi mobilier sărăcăcios.
Oamenii consumau rar carne, principalele alimente fiind legumele şi fructele.
În lumea rurală, existau mici loturi de pământ ale ţăranilor liberi, dar s-au extins şi suprafeţele marilor proprietăţi funciare.
Biserica satului era locul de întrunire al colectivităţii, duminica, după slujba religioasă, acolo fiind discutate şi problemele importante ale comunităţii.

Descrierea unui sat medieval

Nu a putut fi lăsată deoparte cartea de la Editura Girasol, Caută în castelul medieval. Din nefericire nu o mai găsesc pe stoc dar cine știe, poate se va mai reedita. E foarte frumoasă, atractivă și distractivă pentru copii.

Am folosit-o de fiecare dată, cu aceeași plăcere.

Despre castele și cavaleri. Dac-aș fi fost un cavaler, cum ar fi fost?

Acum, pe lângă ea, am mai folosit diferite surse de informare, pe care le-am atașat lecției din manualul de istorie de clasa a VI-a. Una dintre ele Discovery. Evul Mediu

Am adunat materialele, le-am printat și am trecut la lucru. Am făcut echipă bună și am lucrat câteva zile.

În acest album sunt informații despre:
satul medieval
orașul medieval
armura – din ce este alcătuită ea
noțiuni despre heraldică
viața cavalerilor

îndatoririle cavalerilor

cuvinte noi întâlnite
pentru ce luptau cavalerii
cum era apărat un castel în cazul unui atac
despre blazoane
cavaleri faimoși

Luca și-a făcut și un blazon dar nu a dorit să completeze o armură cu chipul lui. I-am respectat dorința.

Mai e de lucru la el, nu a fost completat integral dar mâine are istoria și vrea să-l ia la școală. Îl va termina el, după.

Am printat și niște cartoline, pe care le-am laminat mai apoi, și ne-am jucat un joc foarte interesant. Îl găsiți la adresa asta.

Cam asta pentru lecția de la istorie. Frumos, creativ, competitiv. Încercați!

Machete didactice – „Ciuboțelele ogarului” de Călin Gruia

Într-o zi, un iepure pornise spre un iarmaroc. Avea doi galbeni. Voia să îşi cumpere ceva pentru încălţat, căci era desculţ. Începuseră ploile de toamnă. Vântul împrăştia frunzele pe poteci şi frigul prinse să-l strângă de picioare. Îşi trase pălăria veche până la urechi şi iuţi pasul, ca să ajungă mai repede la iarmaroc.Şi cum mergea repede, ciulind urechile la orice zgomot, spre seară, se întâlni cu un ogar.

– Încotro, iepuraşule?
– Mă duc la iarmaroc să-mi cumpăr ciuboţele.
– Păi, tot acolo merg şi eu, am treabă cu un negustor… Ciuboţele se găsesc câte vrei, numai bani să ai!
– Am doi galbeni, şopti iepurele.
Şi au mers ei aşa, au mers, până s-a întunecat. O ploaie rece şi deasă se porni, iar iepuraşului îi dârdâiau dinţii de frig. Ogarul spuse că ar fi bine să poposească la hanul lui Moş Martin.

Ogarul comandă mâncare, cu toate că nu avea nici un ban. Mâncă lacom şi bău, de se miră şi ursul. Iepurele fu nevoit să plătească. Tare necăjit era! Dar, pe la miezul nopţii, încălţă ciuboţelele ogarului, păşi încet, ieşi din han şi fugi.

Dimineaţa, când s-a trezit Ogarul, a vrut să se încalţe cu ciuboţelele… Dar a văzut că nu mai sunt lângă sobă! S-a luat după urmele ciuboţelelor, a fugit, a tot fugit, dar nu a putut să-l prindă pe Iepure.
Şi în ziua de azi mai aleargă după el, iar Iepurele, când vede Ogarul, fuge de el.

Pentru a exemplifica exact cum a ajuns iepurele să aibă ciubote și ogarul să rămână fără ele, am confecționat o pereche de ciuboțele separat așa cum am meșterit și o pereche de picioare. Ele vor fi atașate, cu ajutorul unor bolduri mai lungi, de machetele principale așa putând înainta în poveste.:) E o modalitate care optimizează timpul, pentru că era mai greu de „încălțat și descălțat” personajele în alt fel.

Tuturor machetelor le-am făcut postament pentru a putea fi manevrate de copii.

Școlărel de clasa a VI-a * „Octav”- un film de simțit, nu de analizat

Aseară ne-am întâlnit cu Octav. Spun „ne-am” pentru că alături de mine și Luca am invitat o veche prietenă dar și pe copiii acesteia.
E vorba de Delia, prietena mea devoratoare de cărți și mere, cea care are un spirit critic și extrem de franc asupra trăirilor și simțirilor pe care i le oferă textele scrise. Acum aveam prilejul să văd această reacție și în ceea ce privește o peliculă cinematografică semnată de un regizor român.

Ceea ce m-a determinat să lansez această invitație a fost dorința de a îi pune, ori mai bine spus de a trăi alături și altfel de sentimente. În tumultul vieții pe care o traversăm am găsit de cuviință să ne mai oprim pentru un respiro, Ori Octav asta este; un moment în care găsești elementele necesare acestei reîncărcări.
Și pentru că revista la care lucrez și eu de câțiva ani, cu infinită bucurie, a fost partener media al acestui film.
S-au scris multe articole legate de film pe care, dacă veți avea curiozitatea să le citiți, veți înțelege și din alt unghi ce anume semnifică și ce se dorește el a fi.

Iată câteva titluri pe care le găsiți în revista noastră:

„Octav este o poveste clară, minunată și frumoasă”*

Pentru liniştea dumneavoastră, mergeţi să vedeţi filmul OCTAV

Tatăl personajului jucat de Marcel Iureș în filmul „Octav”

Filmul „Octav” va avea proiecții speciale în țară

La 10 ani, ei joacă deja alături de Marcel Iureş, în filmul „OCTAV”

Așadar, într-o zi de week-end, dar și de mare sărbătoare creștină, la cinematograful unde am fost noi să vedem proiecția, la mall, lumea mustea. La casa de bilete NU ERA nici un afiș cu acest film. Am crezut că au anulat proiecția, prietena mea întrebându-mă dacă sunt sigură că la acest film dorim să mergem. Dar rula, ÎN CEA MAI MICĂ SALĂ A CINEMATOGRAFULUI. Sala, cu 100 de locuri era apropae plină și spun asta pentru că pe primul rând, cel de lângă ecran, nu poți urmări nici o peliculă. Ecranul e prea mare – ca drept dovadă că noi, care am stat pe rândul al cincilea, nu am putut vedea clar anumite secvențe din film, imaginea fiind neclară iar dacă ar fi fost o subtitrare, aceasta ne-ar fi solicitat gâturile și coloana la maxim. E un aspect pe care-l consider nedrept pentru o peliculă românească. În schimb, tronau afișe care mai de care mai luminoase cu alte pelicule americane.

Spuneam la începutul acestor rânduri că am avut o oarecare teamă în privința reacțiilor invitaților mei. Una la mână; copiii Deliei sunt de unsprezece și doisprezece ani, dar băiatul are o fire mai… virtuală, excelând la acest capitol. Fata, Mimi, este complet diferită, delicată, așezată, studioasă. Dar, iată că, am avut plăcuta surpriză să constat că cei trei copii au fost încântați de film, au privit cu interes povestea fără a întreba nici o clipă când anume se termină. După ce am ieșit, am asistat la o „analiză” făcută de ei, în care au specificat ce anume le-a plăcut, dar și ce au găsit ca nefăcând parte din ea. Ori dacă niște copii de unsprezece ani consideră că o pungă cu Joe zăbovește nepermis de mult într-o secvență pe ecran, înseamnă că e ceva în neregulă. Luca m-a întrebat dacă atunci când Octav era mic, exista Joe și așa ne-am interesat,napolitanele apărând pe piață acum douăzeci de ani. Dar în secvența cu pricina, momentul era actual, nu din copilăria personajului principal.

Ce ne-a mai mers la suflet, un pic mai mult decât totul, per ansamblu; secvența cu scările urcate – iar și iar, copacul din pictură care la un moment dat a devenit incandescent, modul în care se dădea Octav în leagăn alături de Ana, rațele și natura. Dacă mai pomenesc mult se completează filmul.

Așadar, nu ratați acest lung-metraj pentru că aveți posibilitatea să locuiți într-o casă care nu este doar o casă ci și un personaj, să ascultați acordurile de vis ale lui Vladimir Cosma – cel care semnează muzica dar și pentru că vă puteți găsi liniștea. Ori asta e fantastic!

Pentru mai multe detalii, poate vă vor ajuta aceste înregistrări video:

Ateliere educative alături de copii – „Ela” și Spiridușii din Nordul Moldovei. Strașnică întâlnire!

La reîntâlnirea de săptămâna asta, cu Spiridușii, nu am venit singură ci însoțită de Ela. Ela, o fetiță specială, delicată și suavă, cea pentru care cuvintele sunt foarte importante. Pentru cine nu știe, Ela este personajul zămislit cu multă pricepere de doamna Victoria Pătrașcu și cu care puteți face cunoștință dacă citiți Ela cea fără de cuvinte. Pentru noi, aici mă refer la mine și Luca, Ela este o veche cunoștință și nu trebuie să fim egoiști, ci să înlesnim această întâlnire și cu alți copii. Ceea ce am și făcut.

Îmi erau proaspete în minte reacțiile colegilor lui Luca, atunci când și alături de ei am am adus-o pe Ela. Am petrecut momente minunate care sunt convinsă că le-a rămas la suflet. De data asta, Spiridușii au reacționat într-un mod în care mi-aș fi dorit să fie văzut și de părinții lor dar și de alte persoane, importante pentru ei. Pentru că așa, putem înțelege de ce sunt așa de importante rostirile!                                   

Am citit povestea iar copiii au ascultat-o cu interes. Au citit și ei.

Mai apoi, i-am rugat să scrie pe o inimioară de hârtie un cuvânt care le-a fost adresat și care i-a durut sau deranjat. Rostirea lor face ca să fie mai ușor înțelegerea faptului petrecut dar și să tămăduiască.

Pentru a înțelege textul mai bine, am confecționat o fișă în care se regăsesc întrebări din poveste. Am parcurs aceste întrebări alături de copii și așa am avut ocazia să înțelegem, mai în amănunt, care sunt personajele, ce fac ele și ce anume învățăm din întâmplările lor.

Fișă de lucru clasa a II-a – Ela cea fără de cuvinte de Victoria Pătrașcu

Rând pe rând, întrebările pe care le-au pus Spiridușii și-au găsit răspunsul în poveste dar au venit și exemple din viața cotidiană, acolo unde cei mici au spus ce ar dori să audă și ce nu. Am controlat discuția pentru a nu se aluneca pe o pantă personală, nedorind a pătrunde în intimitatea familială a nici unui copil. Discuțiile au fost purtate de așa natură fără a se nominaliza cineva ori a se studia vreun caz concret.

Apoi a venit rândul Borcanelor cu licori, acolo unde copiii au pus cuvintele pe care le  iubesc, mângâie, încurajează și pe cele care sunt opusul primelor. Pe cele dulci în borcanul de culoare roșie iar pe cele amare în borcanul de culoare albastră.

A urmat un joc ce s-a dovedit a fi îndrăgit de copii: acela de a găsi cuvinte în ilustrațiile Cristianei Radu. Am insistat mai mult pe noțiunea de ilustrator și pe importanța lui iar copiii au zăbovit mai mult pe desene căutând tot soiul de detalii.

Surpriza am lăsat-o la final. Pentru că singură nu puteam face acest lucru, am rugat-o pe doamna Victoria Pătrașcu să le scrie micilor cititori câteva rânduri. Chiar dacă este extrem de ocupată, a avut bunăvoința de a-mi trimite câteva cuvinte pe care eu le-am transmis copiilor. Am printat, pentru fiecare în parte, dedicația doamnei Pătrașcu iar copiii au citit-o. La un moment dat, se auzea cum citeau în cor. Le-a mers la suflet dedicația, iar faptul că au luat-o acasă, a contat enorm. Erau cuvinte adresate lor de o doamnă scriitoare!

Dedicație scriitoare

Ela și povestea ei le-a mers la suflet. Au înțeles ce importante sunt cuvintele, cum ele pot mângâia dar și răni. Poate de aceea este important să cunoaștem cât mai multe cuvinte pentru a le folosi așa cum se cuvine.                                     

Literatura de azi – Vă place Beethoven?

E toamnă. Termometrul nu mai lasă gradele să urce până acolo unde să fie cald și bine. Cauți modalități să-ți încălzești trupul și sufletul. O ceașcă de lapte cald ori una de ceai ar fi binevenite. Ori o carte cu care să-ți învelești mintea.
Dar iată că mai există o variantă pe care, poate, nu ați avut-o în vedere până acum: turneul „Vă place …?”.
Aflat la a VI-a ediție, acest eveniment își dovedește constanța. Răzvan Suma și Daniel Goiți, doi muzicieni de excepție, alături de două instrumente magice, un pian și un violoncel, pornesc din nou la drum, punându-ne întrebarea „Vă place Beethoven?”. Iar publicul va putea răspunde în perioada 11-30 octombrie 2017, în 8 orașe din România.     
(sursa foto: radio cluj)

Cei doi muzicieni anunță un duel instrumental spectaculos unde ei vor interpreta trei sonate pentru pian și violoncel, semnate de celebrul compozitor german: Sonata în la major, op. 69, nr. 3, reper absolut și revoluționar al genului, alături de Sonata în do major, op. 102, nr. 1, și de Sonata în re major, op. 102, nr. 2.
Iată ce spune Răzvan Suma: „Ne-am propus în acest an să oferim publicului o incursiune în universul Sonatelor pentru violoncel și pian de Beethoven. Sunt convins că această alegere va aduce un răspuns cum nu se poate mai inspirat la provocarea noastră: Vă place Beethoven? La această întrebare nu răspundem doar noi, instrumentiștii fascinați de universul acestui titan al muzicii clasice, care a consacrat sonata ca gen muzical și a acordat violoncelului și pianului rol de protagoniști egali în aceste compoziții denumite de muzicologi “sonate totale, fluide”. Răspunde publicul, în primul rând, și sunt convins că va fi un răspuns unanim, fără echivoc. Ne întâlnim la Timișoara, la startul turneului, pe 11 octombrie. Vor urma pe harta aventurii noastre din acest an Sfântu – Gheorghe, pe 14 octombrie, Alba Iulia pe 15 octombrie. Ajungem la Deva pe 16 octombrie, la Bistrița pe 17 octombrie și la Iași pe 18 octombrie. Venim la Sala Radio pe 24 octombrie, și vom încheia turneul la Pitești, pe 30 octombrie. Vă invităm să pornim la drum împreună!”.
Solist concertist al Orchestrelor și Corurilor Radio, Răzvan Suma este unul dintre cei mai activi tineri muzicieni români. A susținut sute de recitaluri şi concerte în România și în străinătate și a participat la festivaluri internaționale de prestigiu. Suita de proiecte Vă place Bach?, Vă place Brahms?, Vă place tango? sau Vă place Schu…? l-a plasat pe Răzvan Suma în topul celor mai cunoscuți și apreciați violonceliștilor români. La acestea se adauga turneele Seară spaniolă și Seară britanică și turneele grupului ArgEnTango – Piazzolla, o poveste autentică, dar și proiectul și Tango la Cetate.
Pianistul Daniel Goiți, absolvent al Academiei de Muzică Gheorghe Dima din Cluj-Napoca, şi-a desăvârşit formarea artistică în cadrul Academiei de Arte din Berlin, a fost invitatul unor importante festivaluri şi a realizat concerte şi recitaluri în Grecia, Austria, Republica Moldova, Franţa, Ungaria, Germania, Marea Britanie şi SUA. A concertat în România alături de cele mai importante orchestre şi a susţinut recitaluri în ţară şi peste hotare. A fost distins cu premii la numeroase competiţii naţionale, a obţinut Premiul I al Concursului George Enescu și Premiul I la Concursul Internaţional Arthur Schanbel din Berlin, iar în prezent este invitat să jurizeze în cadrul unor importante concursuri muzicale.
Itinerarul turneului „Vă place Beethoven?”:
11 octombrie, ora 19.00: Timișoara, Sala Capitol
14 octombrie, ora 19.00: Sfântu-Gheorghe, Centrul de Cultură Arcuș
15 octombrie, ora 19.00: Casa de Cultură, Alba Iulia
16 octombrie, ora 19.00: Sala Pro Arte, Deva
17 octombrie, ora 19.00: Bistrița, Sinagoga
18 octombrie, ora 19.00: Iași, Aula BCU
24 octombrie, ora 19.00: București, Sala Radio
30 octombrie, ora 19.00: Pitești, Sala Filarmonicii
Organizatori: Asociația Culturală „Analia Selis”;
Coproducător: Centrul Cultural Media Radio România
(sursa foto: youtube.com)

Sărmane Beethoven pentru tine nu există fericire pe lumea asta. Numai pe tărâmul idealului, numai acolo îţi vei găsi prieteni. Supunere, supunere deplină în faţa ursitei; nu ţi-e dat să trăieşti pentru tine, ci doar pentru alţii, singurul izvor de fericire pentru tine este arta. O, Doamne, dă-mi putere ca să mă pot birui.
(Ludwig van Beethoven)

Articol apărut în revista Literatura de azi.

Machete didactice – Scufița Roșie

Îmi place basmul Scufița Roșie și nu am încercat niciodată să-l analizez până în cele mai adânci cotloane. Am fost părtașă, la un moment dat, la o serie de polemici legate de subiectul basmelor vechi. Erau acolo tot soiul de remarci, unele mai crude ca altele, la care eu nu m-am gândit atunci când am auzit ori citit – mai apoi- băieților mei aceste basme. Aici nu e vorba numai de Scufița Roșie ci și de Cenușăreasa, Alba ca Zăpada, Pinocchio ori Capra cu trei iezi.

Iată o mostră la ce anume mă refer, pe care dacă veți dori s-o aprofundați, trebuie să citiți articolul integral din România liberă.

Am încercat şi noi să aflăm de ce nu mai sunt bune basmele de ieri pentru copiii de azi, de ce unii părinţi schimbă finalurile poveştilor când le citesc celor mici şi unii educatori refuză să le citească picilor anumite pasaje sau chiar poveşti întregi. În acest demers am apelat la un părinte care, în plus, este şi scenaristul şef al primei serii a serialului „În derivă”, difuzat de HBO, care, după cum telespectatorii ştiu prea bine, tratează subiectul psihoterapiei, iar unul dintre pacienţii doctorului Andrei Poenaru, interpretat de Marcel Iureş, era chiar o elevă. Andy Lupu ne-a lămurit cu ce păcătuiesc basmele fraţilor Grimm sau cele ale lui Ion Creangă.

Scenaristul pasionat de psihologie a „radiografiat” câteva dintre cele mai cunoscute poveşti şi le-a descoperit aşa numitele „mesaje nocive”. Aşa am aflat că, de pildă, „Capra cu trei iezi” este o poveste siciliană despre răzbunare. Pe principiul „răzbunarea este un fel de mâncare care este mai delicios rece”, capra îşi programează vendetta până în ultimul detaliu, cum îl invită pe lup la pomană, cum îl pune pe scăunelul de ceară, cum pică el în groapă, cum îi dă foc, totul e calculat milimetric şi ritualic, ca în filmele cu mafioţi. Şi, ca totul să aibă valenţe pedagogice, îl face pe iedul cel mic complice la crimă, ca să ia aminte şi să facă şi el la fel când va creşte mare.                                          

„Cenuşăreasa” este un basm cu un mesaj complet greşit pentru că vorbeşte despre normă. Prinţul nu o ia pe fată de nevastă decât dacă i se potriveşte pantoful. Cu alte cuvinte, trebuie să ai „măsurile” corecte, 90-60-90, la o adică, altfel nu te „califici” la fericire.

Mesaje nocive găsim şi în „Frumoasa din pădurea adormită”. Li se spune fetelor că trebuie să stea să aştepte până ce vine un prinţ care să le „salveze”. Cu alte cuvinte, tu poţi între timp să dormi liniştită, să nu faci nimic, căci o să apară la un moment un bărbat care o să-ţi dea un sens în viaţă. Tu, ca fată, fără prinţ, eşti zero.

„Punguţa cu doi bani” este un basm despre dragostea condiţionată. Moşul alungă cocoşul de acasă pentru că nu face ouă. Între timp cocoşul adună bani şi bogăţii şi se întoarce acasă la, hai să-i spunem, „tatăl” lui, demonstrându-i de ce este în stare. Ce învaţă un copil din asta? Că nu va fi iubit de părinţi decât dacă le va „cumpăra” dragostea şi dacă le va dovedi că a devenit ceea ce şi-au dorit ei. Iar, la final, baba o alungă pe găină de acasă pentru că nu putea să facă decât ce ştia ea: ouă. Dintr-odată pe principiul „vezi, copilul vecinilor e mai bun ca tine, fă şi tu la fel ca el”, găina e trimisă „la produs”.

„Scufiţa roşie” este o poveste care scoate în evidenţă iresponsabilitatea părinţilor. Nu e treaba unui copil să meargă prin pădure, loc unde primejdiile o aşteaptă la tot pasul, ca să ducă de mâncare bunicii. Aici vorbim despre o maturizare forţată. Scufiţa este delegată de mamă, care nu se ştie pe unde umblă, în orice caz are altă treabă, să facă munca unui adult şi, plecând de mică de acasă, învaţă, pe propria piele ce e viaţa.DSCN1341

Și nu este singurul loc în care veți găsi interpretări de genul celor exemplificate mai sus. La o căutare pe Google, părerile sunt variate și contradictorii.
Observ o analiză tot mai amănunțită a conținutului basmelor – care au trecut proba timpului – în ultima vreme și nu știu dacă eliminarea exemplelor negative ori a răului este bună pentru copii. Cosmetizări masive ale basmelor vechi prin eliminarea părților mai dure ori agresive se întâlnesc la tot pasul. Dar eu cred că cei mici nu văd basmele așa cum le vedem noi. Și nici nu le interpretează așa cum le interpretăm noi. Neavând noțiuni așa de amănunțite despre cum stă treaba în lumea asta nu pot face legături, uneori bolnăvicioase, ori analize prin mai știu eu ce tehnici. Pentru ei lupul este rău, mama Scufiței este grijulie pentru că trimite mâncare bunicii, mama vitregă a Cenușăresei este rea pentru că își protejează propriile copile și tot așa.

Nu contest analizele ori părerile contradictorii dar cred că noi, adulții, gândim prea departe. Răul va exista atâta vreme cât va fi lumea așa și binele ori tocmai asta cred că este provocarea: menținerea unui echilibru între aceste două noțiuni. Ori dacă ferim un copil de toate exemplele care arată violență ori minciună îi facem bine? Societatea noastră dar și a altora este plină de capcane, de violențe de tot soiul unele extrem de greu de înțeles și priceput iar cosmetizarea excesivă a mediului în care trăim nu face decât să deformeze percepția micului om pe care-l creștem. E o părere și poate persoanele abilitate, cele care pot susține cu argumente pertinente, ne pot desluși toate necunoscutele. Ori, poate nu!?

Machete didactice – Povestea celor trei purceluși

Trăiau odată, într-o pădure îndepărtată, trei purceluşi. Trei fraţi. Semănau atât de tare unul cu celălalt încât foarte greu îi puteai deosebi. Chiar şi numele erau asemănătoare: pe mezin îl chema Nif-Nif, pe mijlociu Nuf-Nuf, iar pe fratele mai mare Naf-Naf.
Cât a fost vara de lungă, purceluşii s-au zbenguit, jucându-se prin iarba verde şi bucurându-se de căldura soarelui. De o vreme încoace însă soarele începu să nu mai încălzească cu aceeaşi putere, iar la poalele copacilor se aşternu un covor de frunze îngălbenite. Venise toamna!
– E vremea să ne construim o căsuţă, spuse într-o zi Naf-Naf, când se treziră în zori.
Dar fraţii lui nu doreau să se apuce de muncă. Continuau să să alerge prin pădure.
– Mai avem destul timp până la iarnă – spuse Nif-Nif, mezinul, în timp ce făcea o tumbă.
– Când va sosi vremea, am să-mi construiesc singur o căsuţă – se lăudă şi Nuf-Nuf.
– Cum vreţi, le răspunse Naf-Naf. Eu unul n-am de gând să aştept ninsoarea ca să mă apuc de lucru. Şi plecă…
Pe măsură ce treceau zilele, se făcea tot mai frig. Dar Nif-Nif şi Nuf-Nuf tot nu se îndurau să se apuce de treabă. Umblau hai-hui prin pădure şi trândăveau cât era ziulica de lungă.
– Astăzi ne mai jucăm, îşi spuneau ei din când în când, dar mâine ne apucăm de treabă. Dar nu se ţineau niciodată de promisiune şi a doua zi o luau de la capăt: se jucau, ţopăiau şi se dădeau de-a dura.
Într-o dimineaţă însă, purceluşii văzură că băltoaca cea mare de lângă drum e acoperită cu o pojghiţă subţire de gheaţă şi, de-abia atunci, se apucară, în sfârşit, de construit.
Nif-Nif era un mare leneş. Aşa că se gândi că ar fi mult mai simplu dacă şi-ar ridica o căsuţă din paie. Fără să aibă vreun plan ori să ceară sfatul cuiva, se apucă de treabă. Spre seară coliba lui era gata!

Nu prea departe, fratele lui, Nuf-Nuf îşi construia şi el o căsuţă asemănătoare. Numai că a lui era din nuiele. Nuf-Nuf se străduia din răsputeri să isprăvească cât mai repede cu această treabă plicticoasă. Bătu pari în pământ, în jurul lor împleti nuiele, pe acoperiş aşternu ramuri şi gata. Hocus-pocus! Căsuţa lui fu gata cât ai bate din palme!
Nici nu sfârşi bine căsuţa, când de după tufiş ţâşni Nif-Nif.


– Hai să vedem dacă Naf-Naf şi-a terminat şi el căsuţa! propuse Nif-Nif. După care, purceluşii nu mai stătură prea mult pe gânduri şi o luară la fugă spre casa lui Naf-Naf.
Nif-Nif şi Nuf-Nuf îl găsiră pe fratele lor lucrând. Îşi construia o casă din piatră şi cărămidă, cu ferestre, obloane şi uşi din lemn gros de stejar. Avea tare mult de lucru.


– Ce construieşti acolo? întrebă amuzat Nuf-Nuf. O cetate?
– Casa purceluşului trebuie să fie ca o cetate, răspunse calm, fratele cel mare, Naf-Naf.
– Şi de ce, mă rog? întrebă şi mijlociul, Nuf-Nuf. Îţi e frică de cineva?
– Cu toţii ne ferim de lupul cel rău!
– Auzi, se teme de lup! râseră Nif-Nif şi Nuf-Nuf. E un fricos!
Cei doi purceluşi leneşi şi gălăgioşi voiau să îl necăjească pe Naf-Naf, dar acesta nu îi băga în seamă. Continua să lucreze.
Aşa că Nif-Nif şi Nuf-Nuf plecară să hionărească, cântând prin pădure.
– Hm! De unde vine zarva asta? mârâi supărat lupul cel rău şi flămând şi porni spre locul din care răsuna guiţatul celor doi purceluşi mici şi fără minte.
– Ce bleg, Naf-Naf! Auzi, cine a mai pomenit lupi în pădurea noastră? zise Nif-Nif, care nu mai văzuse lupi decât în cărţile cu poze.
– Şi dacă ne întâlnim cu el, ce? comentă, viteaz nevoie mare şi Nuf-Nuf. Dacă îl văd am să-l înhaţ de nas. Haţ, uite aşa! grohăi mijlociul, care nici el nu mai văzuse un lup viu.
Deodată însă, de după un copac gros, apăru chiar lupul cel mare şi rău. Ochii îi străluceau ca doi tăciuni încinşi, iar colţii îi erau atât de mari încât nu putea să-şi ţină gura închisă din cauza lor. Văzându-l, Nif-Nif şi Nuf-Nuf se făcură albi ca varul şi o rupseră la fugă într-o clipă. Niciodată nu mai fugiseră atât de repede! Fugeau de le sfârâiau călcâiele, ridicând în urma lor norişori de praf. Nif-Nif, după care fugea lupul, ajunse primul la căsuţa lui din paie. Intră şi se închise înăuntru.
– Deschide uşa! urlă lupul. De nu, am să suflu din toate puterile, iar casa ta se va preface în mici fărâme!
Nif-Nif era prea speriat ca să mai spună ceva. Atunci, lupul nu mai stătu mult pe gânduri. Trase adânc aer în piept şi suflă: “Fffuuuuu!”. O dată, de două ori şi când suflă şi a treia oară casa lui Nif-Nif zbură în toate direcţiile, spulberată parcă de un uragan.
Lupul era cât pe ce să-l înhaţe pe mezin, dar Nif-Nif o rupse la sănătoasa. În scurt timp ajunse la casa purceluşului mijlociu, Nuf-Nuf.
Cei doi fraţi de-abia apucară să închidă uşa în urma lor, când auziră din nou glasul lupului:
– Gând la gând cu bucurie! zise lupul. Acum am să vă mănânc pe amândoi!
Şi se porni din nou să sufle. Casa din surcele a lui Nuf-Nuf însă era ceva mai rezistentă. După două reprize de suflat se aplecă uşor. Dar lupul cel mare şi rău nu se lăsă aşa, cu una cu două, ci suflă de patru ori la rând. Apoi, când suflă şi a cincia oară, casa se prăvăli. Doar uşa se mai ţinea printre dărâmături.
Purceluşii o rupseră din nou la fugă înspăimântaţi. Alergau în goană nebună spre casa fratelui lor mai mare, Naf-Naf. Când ajunseră acolo, mai mult morţi decât vii, Naf-Naf le dădu drumul înăuntru şi trase zăvorul după ei. Ghicise că fraţii lui mai mici sunt urmăriţi de lup, dar ştia că nu aveau de ce să se teamă în casa lui trainică, din cărămidă.
Nu trecu mult şi auzi o bubuitură în uşă:
– Cine-i acolo? întrebă, calm, Naf-Naf.
– Deschide uşa! răcni cât putu de tare lupul cel mare şi rău.
– Nici nu mă gândesc! – răspunse Naf-Naf.
– Bine! Atunci am să vă mănânc pe toţi trei! urlă lupul.
După care trase adânc aer în piept şi începu să sufle. Dar oricât sufla, nici cea mai mică piatră nu se mişca din loc. De atâta efort, lupul se învineţise, dar căsuţa lui Naf-Naf era de neclintit.


Supărat, lupul era cât pe ce să plece. Dar, ridicându-şi capul, zări hornul de pe acoperiş.
– Iată pe unde voi putea intra în casă! se bucură în sinea lui lupul.
Mai întâi, se căţără cu băgare de seamă pe acoperiş. Apoi începu să coboare pe horn, lingându-se pe bot cu gândul la purceluşi.
Dar Naf-Naf auzi un fâsâit şi văzu cum cădea funinginea pe capacul cazanului ce fierbea pe foc, aşa că se pregăti să îşi întâmpine musafirul nepoftit aşa cum se cuvine. Dădu capacul cazanului la o parte şi aşteptă. Nu trecu mult timp şi lupul, negru ca un hornar, căzu direct în cazanul cu apă clocotită.
Niciodată în viaţa lui nu mai simţise o durere mai mare! Cu un urlet sălbatic, lupul cel mare, rău şi opărit pe deasupra, zbură prin horn, se rostogoli pe acoperiş, căzu pe pământ şi se pierdu în pădure.
Purceluşii răsuflară liniştiţi!
De atunci, cei trei fraţi – Nif-Nif, Nuf-Nuf şi Naf-Naf – au trăit împreună, în bună înţelegere, sub acelaşi acoperiş. Cel al căsuţei trainice, de cărămidă.

(sursa: univers de copil.ro)

Și pentru că dacă-i vorba de cei trei purceluși nu putea să lipsească celebrul film de desene animate al lui Walt Disney pe care l-am vizionat alături de Luca. O destindere binevenită. 🙂