Începe școala. Mai avem timp de povești?

Mda, cam asta este întrebarea care-mi chinuie mintea de câteva zile încoace. Mă tot încurajez singură, în tăcere, că totul va fi ok și că „nenorocita” asta de școală nu o să ne trimită pe făgașe pentru care nu suntem pregătiți, încă.
Mă gândesc și-mi repet că școala e doar 5-6 ore și pe urmă suntem acasă, în siguranță, acolo unde putem face ce dorim fără nici o teamă.
Sună aiurea și fatalist, dar așa-mi apare școala acum. Și cine știe ce o mai urma.
Dar să revin la perioada petrecută acasă și aud deja voci care-mi reproșează că viața adevărată e cea trăită înafara casei și că acolo sunt marile provocări ale tuturor, adulți și copii. Știu așa de bine toată teoria și în mare sunt de acord cu ea, dar totul până la momentul în care ne crează un disconfort imposibil de gestionat. Pentru că dacă afară nu se poate și nu se poate, nu e musai să stăm prea mult ci doar atât cât este nevoie.
E bizar cum eu, un om îndrăgostit de oameni și de noțiunea de colectiv, am ajuns să trăiesc asemenea sentimente. Lumea din copilăria mea nu prea mai are nimic de-a face cu lumea copilăriei fiului meu cel mic. E urătă, plină de adulți dezaxați, protejați de un sistem neputincios de a discerne binele de rău, de multă superficialitate și prost gust și lipsită de valori reale. E plină de neputință și de oboseală cronică, pentru că cei care mai au un zvâc sunt imediat culcați la pământ, striviți, umiliți. Fatalist, dar atât de real. Nepermis de real!
Cum nu poți abandona pentru că te afli deja aici, cauți soluții în pătrățica ta dacă pe suprafețe mai mari nu e cu putință.
Și mai cauți povești, de toate felurile, cunoscute sau mai puțin cunoscute din care să-ți încarci bateriile.
Bunăoară, poți scoate personajele din poveștile clasice și să le aduci să „trăiască” cu tine. Poți crea tot felul de scenarii în care să vezi ce-ar face Capra cu iezii săi dacă ar trebui să meargă la școală. La școala de la tine din oraș nu din Londra ori Paris.

I-ar da pe toți la școala de stat ori va ține vreunul acasă pentru homeschooling? Ori poate va reuși să-i ducă la vreo școală privată, din acelea care au programe ca afară, dar oameni ca aici. Nu știu care-i răspunsul că numai ea-l poate da.

Dar Lupul, lupul pe cine ar mânca? Poate pe nimeni pentru că ar realiza că-i mai bine să aleagă altă alternativă, așa scăpând și el cu viață.

În cazul ăsta Vânătorului i-ar rămâne să-i elimine pe adulții care au apucături bolnave, așa reușind a sta toți copiii în liniște și siguranță, cel puțin din acest punct de vedere.

Și câte personaje nu mai sunt.
Iată!, Purcelușii jucăuși, mă rog, nu chiar toți, cei care sunt constructori. Se chinuie să construiască și ei ceva, nu să dărâme. În lumea noastră la fel ar proceda? Sper că da, pe ritmuri vesele, molipsitoare. 🙂

Urmăriți filmulețul lui Disney, balsam curat!

Iar la final, casa construită de ea să fie atât de mare încât să încăpem toți cei care iubim basmele.


Dacă nu vă place nici un personaj, din nici un basm, aveți posibilitatea să le confecționați singuri, atunci ele corespunzând exigențelor dumneavoastră.
Chiar așa, pe cine ați scoate din poveste?

Machete didactice – Povestea celor trei purceluși

Trăiau odată, într-o pădure îndepărtată, trei purceluşi. Trei fraţi. Semănau atât de tare unul cu celălalt încât foarte greu îi puteai deosebi. Chiar şi numele erau asemănătoare: pe mezin îl chema Nif-Nif, pe mijlociu Nuf-Nuf, iar pe fratele mai mare Naf-Naf.
Cât a fost vara de lungă, purceluşii s-au zbenguit, jucându-se prin iarba verde şi bucurându-se de căldura soarelui. De o vreme încoace însă soarele începu să nu mai încălzească cu aceeaşi putere, iar la poalele copacilor se aşternu un covor de frunze îngălbenite. Venise toamna!
– E vremea să ne construim o căsuţă, spuse într-o zi Naf-Naf, când se treziră în zori.
Dar fraţii lui nu doreau să se apuce de muncă. Continuau să să alerge prin pădure.
– Mai avem destul timp până la iarnă – spuse Nif-Nif, mezinul, în timp ce făcea o tumbă.
– Când va sosi vremea, am să-mi construiesc singur o căsuţă – se lăudă şi Nuf-Nuf.
– Cum vreţi, le răspunse Naf-Naf. Eu unul n-am de gând să aştept ninsoarea ca să mă apuc de lucru. Şi plecă…
Pe măsură ce treceau zilele, se făcea tot mai frig. Dar Nif-Nif şi Nuf-Nuf tot nu se îndurau să se apuce de treabă. Umblau hai-hui prin pădure şi trândăveau cât era ziulica de lungă.
– Astăzi ne mai jucăm, îşi spuneau ei din când în când, dar mâine ne apucăm de treabă. Dar nu se ţineau niciodată de promisiune şi a doua zi o luau de la capăt: se jucau, ţopăiau şi se dădeau de-a dura.
Într-o dimineaţă însă, purceluşii văzură că băltoaca cea mare de lângă drum e acoperită cu o pojghiţă subţire de gheaţă şi, de-abia atunci, se apucară, în sfârşit, de construit.
Nif-Nif era un mare leneş. Aşa că se gândi că ar fi mult mai simplu dacă şi-ar ridica o căsuţă din paie. Fără să aibă vreun plan ori să ceară sfatul cuiva, se apucă de treabă. Spre seară coliba lui era gata!

Nu prea departe, fratele lui, Nuf-Nuf îşi construia şi el o căsuţă asemănătoare. Numai că a lui era din nuiele. Nuf-Nuf se străduia din răsputeri să isprăvească cât mai repede cu această treabă plicticoasă. Bătu pari în pământ, în jurul lor împleti nuiele, pe acoperiş aşternu ramuri şi gata. Hocus-pocus! Căsuţa lui fu gata cât ai bate din palme!
Nici nu sfârşi bine căsuţa, când de după tufiş ţâşni Nif-Nif.


– Hai să vedem dacă Naf-Naf şi-a terminat şi el căsuţa! propuse Nif-Nif. După care, purceluşii nu mai stătură prea mult pe gânduri şi o luară la fugă spre casa lui Naf-Naf.
Nif-Nif şi Nuf-Nuf îl găsiră pe fratele lor lucrând. Îşi construia o casă din piatră şi cărămidă, cu ferestre, obloane şi uşi din lemn gros de stejar. Avea tare mult de lucru.


– Ce construieşti acolo? întrebă amuzat Nuf-Nuf. O cetate?
– Casa purceluşului trebuie să fie ca o cetate, răspunse calm, fratele cel mare, Naf-Naf.
– Şi de ce, mă rog? întrebă şi mijlociul, Nuf-Nuf. Îţi e frică de cineva?
– Cu toţii ne ferim de lupul cel rău!
– Auzi, se teme de lup! râseră Nif-Nif şi Nuf-Nuf. E un fricos!
Cei doi purceluşi leneşi şi gălăgioşi voiau să îl necăjească pe Naf-Naf, dar acesta nu îi băga în seamă. Continua să lucreze.
Aşa că Nif-Nif şi Nuf-Nuf plecară să hionărească, cântând prin pădure.
– Hm! De unde vine zarva asta? mârâi supărat lupul cel rău şi flămând şi porni spre locul din care răsuna guiţatul celor doi purceluşi mici şi fără minte.
– Ce bleg, Naf-Naf! Auzi, cine a mai pomenit lupi în pădurea noastră? zise Nif-Nif, care nu mai văzuse lupi decât în cărţile cu poze.
– Şi dacă ne întâlnim cu el, ce? comentă, viteaz nevoie mare şi Nuf-Nuf. Dacă îl văd am să-l înhaţ de nas. Haţ, uite aşa! grohăi mijlociul, care nici el nu mai văzuse un lup viu.
Deodată însă, de după un copac gros, apăru chiar lupul cel mare şi rău. Ochii îi străluceau ca doi tăciuni încinşi, iar colţii îi erau atât de mari încât nu putea să-şi ţină gura închisă din cauza lor. Văzându-l, Nif-Nif şi Nuf-Nuf se făcură albi ca varul şi o rupseră la fugă într-o clipă. Niciodată nu mai fugiseră atât de repede! Fugeau de le sfârâiau călcâiele, ridicând în urma lor norişori de praf. Nif-Nif, după care fugea lupul, ajunse primul la căsuţa lui din paie. Intră şi se închise înăuntru.
– Deschide uşa! urlă lupul. De nu, am să suflu din toate puterile, iar casa ta se va preface în mici fărâme!
Nif-Nif era prea speriat ca să mai spună ceva. Atunci, lupul nu mai stătu mult pe gânduri. Trase adânc aer în piept şi suflă: “Fffuuuuu!”. O dată, de două ori şi când suflă şi a treia oară casa lui Nif-Nif zbură în toate direcţiile, spulberată parcă de un uragan.
Lupul era cât pe ce să-l înhaţe pe mezin, dar Nif-Nif o rupse la sănătoasa. În scurt timp ajunse la casa purceluşului mijlociu, Nuf-Nuf.
Cei doi fraţi de-abia apucară să închidă uşa în urma lor, când auziră din nou glasul lupului:
– Gând la gând cu bucurie! zise lupul. Acum am să vă mănânc pe amândoi!
Şi se porni din nou să sufle. Casa din surcele a lui Nuf-Nuf însă era ceva mai rezistentă. După două reprize de suflat se aplecă uşor. Dar lupul cel mare şi rău nu se lăsă aşa, cu una cu două, ci suflă de patru ori la rând. Apoi, când suflă şi a cincia oară, casa se prăvăli. Doar uşa se mai ţinea printre dărâmături.
Purceluşii o rupseră din nou la fugă înspăimântaţi. Alergau în goană nebună spre casa fratelui lor mai mare, Naf-Naf. Când ajunseră acolo, mai mult morţi decât vii, Naf-Naf le dădu drumul înăuntru şi trase zăvorul după ei. Ghicise că fraţii lui mai mici sunt urmăriţi de lup, dar ştia că nu aveau de ce să se teamă în casa lui trainică, din cărămidă.
Nu trecu mult şi auzi o bubuitură în uşă:
– Cine-i acolo? întrebă, calm, Naf-Naf.
– Deschide uşa! răcni cât putu de tare lupul cel mare şi rău.
– Nici nu mă gândesc! – răspunse Naf-Naf.
– Bine! Atunci am să vă mănânc pe toţi trei! urlă lupul.
După care trase adânc aer în piept şi începu să sufle. Dar oricât sufla, nici cea mai mică piatră nu se mişca din loc. De atâta efort, lupul se învineţise, dar căsuţa lui Naf-Naf era de neclintit.


Supărat, lupul era cât pe ce să plece. Dar, ridicându-şi capul, zări hornul de pe acoperiş.
– Iată pe unde voi putea intra în casă! se bucură în sinea lui lupul.
Mai întâi, se căţără cu băgare de seamă pe acoperiş. Apoi începu să coboare pe horn, lingându-se pe bot cu gândul la purceluşi.
Dar Naf-Naf auzi un fâsâit şi văzu cum cădea funinginea pe capacul cazanului ce fierbea pe foc, aşa că se pregăti să îşi întâmpine musafirul nepoftit aşa cum se cuvine. Dădu capacul cazanului la o parte şi aşteptă. Nu trecu mult timp şi lupul, negru ca un hornar, căzu direct în cazanul cu apă clocotită.
Niciodată în viaţa lui nu mai simţise o durere mai mare! Cu un urlet sălbatic, lupul cel mare, rău şi opărit pe deasupra, zbură prin horn, se rostogoli pe acoperiş, căzu pe pământ şi se pierdu în pădure.
Purceluşii răsuflară liniştiţi!
De atunci, cei trei fraţi – Nif-Nif, Nuf-Nuf şi Naf-Naf – au trăit împreună, în bună înţelegere, sub acelaşi acoperiş. Cel al căsuţei trainice, de cărămidă.

(sursa: univers de copil.ro)

Și pentru că dacă-i vorba de cei trei purceluși nu putea să lipsească celebrul film de desene animate al lui Walt Disney pe care l-am vizionat alături de Luca. O destindere binevenită. 🙂