Atât de mult m-am învârtit în jurul acestui subiect încât am fost curioasă să merg cu căutările mai în amânunt pentru a putea veni în întâmpinarea educatoarei dar și a înțelege ce anume se urmărește și care este scopul jocului. Am citit mai multe materiale și am avut ocazia de a mă juca și eu aceste jocuri alături de copiii mei, chiar dacă nu știam că ele au o astfel de denumire.
Regula este simplă: se așază o locomotivă. Piesa care urmează – primul vagon – trebuie să aibă o singură diferență (sau în funcție de tipul de joc – 2/3/4) față de locomotivă. Dacă locomotiva este cerc, mare, roșu, gros, și acceptăm o singură diferență, piesa următoare poate fi:
orice altă formă decât cerc, dar mare, roșu și gros.
cerc, roșu și gros, dar mic.
cerc, mic, gros, dar galben sau albastru.
cerc, mic, roșu, dar subțire.
Dacă trenul trebuie să aibă două diferențe, copilul trebuie să „nege” două dintre caracteristici. Același exemplu – locomotiva este cerc, mare, roșu, gros, urmează un vagon:
orice altă formă decât cerc, mic, dar roșu și gros (și poate fi pătrat/triunghi/dreptunghi, mic, roșu, gros).
orice altă formă decât cerc, subțire, dar roșu și mare (și poate fi pătrat/triunghi/dreptunghi, mare, roșu, subțire).
orice altă formă decât cerc, galben sau albastru, dar gros și mare.
Combinațiile pot continua de aici în multiple variante, este aproape imposibil să le scriu pe toate. Algoritmul se aplică identic pentru 3 și 4 diferențe, iar pe măsură ce numărul de diferențe crește, numărul de posibilități scade. Jocul poate continua până la epuizarea tuturor pieselor/posibilităților, sau poate avea, de la început, un număr limitat de vagoane.
Dacă veți fi curioși și veți accesa pagina, veți vedea că sunt acolo imagini în care exemplificările sunt extrem de clare.
Am confecționat și eu, pentru un Cerc Pedagogic ce avea ca temă acest joc logic, o activitate de sine stătătoare nu una integrată, materialele necesare jocului.
Pentru că suntem în preajma Sărbătorilor de Crăciun iar acum așteptăm mai mult ca niciodată cadourile, trenul din activitate tocmai asta aducea: cadouri. Ele au fost reprezentate de formele geometrice încadrate în acest joc.
Ca să existe un ambient potrivit poveștii, în tren nu era nimeni altul decât Moș Crăciun. Nu el împarte cadourile în noaptea de Crăciun?
Trenul nu putea opri decât într-o gară iar ea aștepta nerăbdătoare sosire lui cu atât mai mult cu cât urma ca vagoanele să fie pline cu daruri.
Doamna Floricica, cea cu care am colaborat, s-a transformat într-un impiegat de mișcare iar ținuta ei arăta într-un mare fel. Am înțeles că cei mici au fost de-a dreptul fascinați de această apariție.
Figurile geometrice au fost în număr de patru – cerc, triunghi, pătrat, dreptunghi, de trei culori – roșu, galben, albastru, de două mărimi și de două grosimi.
Iar copiii, alături de doamna lor iscusită, s-au jucat cu multă plăcere și interes.
A fost o provocare mare, cu multă migală și elemente dar eu ador provocările. Așa cum iubesc și oamenii cu drag și răbdare de copii dar mai ales cu determinare. Ori doamna Floricica de asta a dat dovadă în cariera ei de dascăl.
Sunt convinsă că cei mici nu vor uita curând această întâlnire.
Iată că, pe nesimțite, se apropie aniversarea lui Luca, cea de unsprezece ani. E multă frământare și multă neliniște în așteptarea invitaților. Pentru cei care ne cunosc, noi am început mai greu cu aniversările alături de copii, asta pentru că cel în cauză nu și-a dorit. Intrarea în clasele primare a determinat o schimbare de optică, dar ea nu s-a petrecut dintr-o dată ci cu pași mărunți. Pe acest blog sunt imortalizate aniversările începând cu cea opt ani și mă bucur că am un jurnal al acestor clipe atât de speciale. De asemenea mai sunt detaliate și pregătirile efectuate cu tot ceea ce înseamnă ele. Deci, nici invitațiile nu lipsesc.
Anul acesta, Luca a ales din mai multe modele prezentate pe cele de îngeraș. Le-am văzut la Cristina pe blog, Talente de năzdrăvani pentru necunoscători și mi-au plăcut foarte mult și mie. Sunt convinsă că notele muzicale au reprezentat cârligul.
Eu le-am meșterit și le-am oferit pe post de invitații. Iată materialele necesare confecționării lor:
hârtie lucioasă auriu, argintiu, portocaliu
bile din polistiren
păr sintetic pentru păpuși (eu am achiziționat o barbă de Moș pentru că păr nu am mai găsit)
ace cu bumbuște colorate pentru ochi și gură
foi albe imprimate cu partituri muzicale
fir de sârmă îmbrăcat în catifea
fundițe colorate
bandă dublu adezivă
Prima dată am făcut un tipar pentru aripi și corp cu ajutorul căruia am tăiat fiecare element în parte.
Precum cred că ușor se observă, tiparele le-am făcut la ochi fără a avea o măsură exactă. Am dorit ca pe spatele îngerașului să poată încăpea eticheta pe care să se vadă scrisul invitației.
Apoi am tăiat și asamblat. Am lipit cu bandă dublu adezivă iar bila de polistiren, înfiptă în firul de sârmă, a fost și ea fixată în interiorul „corpului” fără a se observa acest lucru.
Cu cleștuța cea portocalie am prins îngerașul pentru a-l fotografia. Ea nu face parte din ansamblu. 🙂
După ce au fost gata, le-am lipit pe spate eticheta cu datele necesare și i-am pus într-un plic. Fiecare cu plicul lui. Înainte de a se termina școala, Luca a oferit invitațiile colegilor.
Mâine îi așteptăm. Am un singur regret: prietena mea Alina și fetițele nu au putut ajunge la petrecere. Ar fi fost frumos și ne-ar fi făcut o foarte mare plăcere. Boala asta de pe sfârșit de an ne-a zădărnicit planurile și nu am mai putut merge nici noi la Brașov. Dar ne facem sănătoși și, cu siguranță, ne vom revedea cât de curând.
Despre tematica petrecerii dar și ce am făcut în sensul ăsta vă povestesc după ce pleacă invitații. Mai am câte ceva de retușat Petreceri plăcute să aveți alături de copiii voștri.
Din capul locului trebuie să spun că datorită lui Ani, de la Talente de Năzdrăvani, „Un băiat numit Crăciun”, cartea despre care doresc să vă vorbesc a ajuns în tolba lui Moș Crăciun având destinația noastră. La ea am văzut-o prima dată, pentru ca mai apoi să vină un potop de notificări despre. Am spus că a ajuns în tolba moșului? Păi nu era nevoie că deja se afla acolo. 🙂
Cartea a adunat deja recenzii destule și pentru o mai bună analiză le puteți accesa, dar eu doresc a vă spune cum s-a văzut și simțit lectura acestui text prin ochii fiului meu cel mic cel care este convins 1000% (am mai spus?!) de existența Moșului, dar și a mea. Unde mai pui, că în corespondența din ultimul an, numele lui Blitzen a apărut specificat la un moment dat.
-Vezi, mama! Ți-am spus eu! Există și Moșul și Rudolf dar mai ales Blitzen. <3
Nu e nevoie să mergem mai departe de titlul pentru a afla că este vorba despre povestea Moșului, dar trebuie să citim pentru a vedea cum anume și-a imaginat-o autorul, unul tânăr – dacă spun eu și mai adult- vorba lui Luca. 🙂
Nikolas este un copil de unsprezece ani care emană atât de multă bunătate încât pe parcursul a 150 de pagini, l-am ținut strâns la piept, dorind a-i mai ostoi durerile; în primul rând a-l încălzi, pentru că eu neputând gestiona frigul am impresia că nimeni nu poate iar mai apoi a-l feri de toate relele. Mi-am pus întrebarea, pe parcursul lecturii, de nenumărate ori, de ce trebui să treci prin așa cazne pentru a demonstra bunătatea și toate celelalte calități bune pe care le ai și vrei a le dărui? Dar cred că așa se construiește o poveste bună, ăsta răspuns l-am agreat cel mai mult. 🙂
– Vezi, mama? și tatăl lui Nicolas îi spune povești în fiecare seară! Povești cu elfii din Nordul Îndepărtat.
La viața lui, Nikolas primise doar două cadouri: O sanie de lemn și o păpușă cioplită dintr-un nap. Dar el era foarte fericit acolo unde trăia, alături de tatăl lui, mama fiindu-i omorâtă de un urs.
Totul în viața lui s-a schimbat atunci când, într-o seară, la poarta casei lor a bătut Anders, un vânător. El i-a propus tatălui să plece într-o expediție în urma căreia s-ar fi ales cu foarte mulți bani. Tatăl a plecat și l-a lăsat pe băiat cu mătușa lui, o întruchipare a răului și disprețului.
Copilul a îndurat până totul până în ziua în care aceasta i-a făcut mâncare din jucăria lui, napul cioplit de mamă, și se hotărăște să plece în căutarea tatălui.
Întâlnirea cu Blitzen, renul rănit chiar de Andres și salvat mai apoi de Nikolas, se dovedește a fi extrem de importantă asta pentru că cei doi devin o echipă în adevăratul sens al cuvântului.
Nu vreau să-l uit pe Miika, șoricelul ce se adăpostește în buzunarul băiatului, visând la brânza mult dorită. Sunt momente în firul poveștii în care Miika are un rol minunat, de prieten și camarad iar asta parcă mai taie din asprime.
E atât de mult frig în cartea astea și în ciuda acestui fapt răzbate speranța și bunătatea, parcă nu e totul pierdut.
Nikolas și Blitzen ajung, aproape morți, în satul elfilor, iar aici, pentru că cei care i-au găsit și-au dat seama de bunătatea lor, le-au făcut o vrajă, un drimwick.
Un drimwick este un descântec al speranței. Nu faci decât să închizi ochii și să îți dorești ceva, iar dacă îți dorești exact așa cum se cuvine, atunci ți se poate întâmpla. Este una dintre cele mai vechi vrăji, apare în prima Carte a speranței și minunii. Asta-i o carte a elfilor despre magie. Mi-am așezat palma pe tine și pe prietenul tău ren și mi-am dorit să fiți calzi, puternici și mereu în siguranță.
– Mereu în siguranță? a întrebat Nikolas derutat, în timp ce Blitzen îi lingea o ureche. Dar asta e imposibil!
Micuța Noosh a oftat în timp ce Moș Topo i-a acoperit urechile.
– Elfii nu rostesc absolut niciodată cuvântul acesta, a zis el scuturând din cap. O imposibilitate este o posibilitate pe care nu ai înțeles-o… (pag. 97)
– Ca să vezi ceva, cu adevărat, trebuie să crezi în acel ceva. Dar să crezi cu adevărat. Asta e prima regulă a elfilor. Nu poți să vezi ceva în ce nu crezi. Acum străduiește-te foarte tare și vezi dacă ți se arată în fața ochilor ceea ce ai crezut. (pag. 99)
Copilul a nimerit în satul elfilor într-un moment nu prea fericit: tocmai fusese răpit un copilaș elf de către un grup de bărbați.
Aici aș dori să insist puțin pe două personaje cu care Nikolas are de a face:
Moș Vodol, șeful ales al elfilor, un bătrân posomorât care instaurase noi legi de când era la conducere. El în bagă în turn, care acum devenise închisoare odinioară fiind Turn de Întâmpinare.
Spiridușa Adevărului, o creatură care te-ai aștepta să arate foarte drăguț dar și să fie și când colo, ea are o atitudine răutăcioasă, uneori cu accente sadice asta dacă e să respectăm firul poveștii. Ea adora să se folosească de frunzele de hewlip, cele care aveau puterea de a face să explodeze capul celui care o mânca. Ar fi vrut ca lui Nikolas să-i explodeze capul dar trolul, colegul lor de celulă, a fost acela căzut în capcană.
Și a deschis gura (trolul) pregătindu-se să muște, când Nikolas i-a îndesat frunza de hewlip în gură. Spiridușa Adevărului bătea din palme entuziasmată.
…
Nikolas a auzit cum trolului îi chiorăie mațele. Era mai mult decât un chiorăit. Era mai mult decât un mârâit.
…
Sunetul puternic cu un mârâit creștea într-una înăuntrul trolului, iar acum îi ieșea din cap. Obrajii i se vălureau. Fruntea începea să huruie. Buzele să i se umfle. Ochii i s-au bulbucat. Capul deja mare,acum era mai lat decât umerii și trolul se chinuia să și-l țină sus, iar în acest timp Spiridușa Adevărului bătea încântată din palme.
– O să fie mișto de tot. Presimt eu!
…
Iar în acel moment capul lui Sebastian (trolul) a devenit așa de mare, încât a explodat, cu un bubuit puternic și umed. Sânge violet de trol și creier cenușiu de trol s-au împrăștiat peste tot. Pe pereți, pe Spiridușa Adevărului și pe Nicolas. (pag. 155)
Dar poate că adevărul e așa de crud că are așa înfățișare și dacă stai și te gândești mai bine, n-ar fi departe de … adevăr.
Nikolas mai trece prin tot soiul de aventuri și nu este de omis faptul că, la un moment dat, își pierde și tatăl.
Și, în aceste condiții, se hotărăște să rămână în satul elfilor, în căsuța lui din pădure nemaiavând ce căuta.
Devine Moș Crăciun cel adevărat în momentul în care a fost convins că poate dărui, în ajun de Crăciun, cadouri tuturor.
Credea atât de total, încât deja devenise reală. Nu avea rost să încerce să se gândească la o cale, fiindcă era imposibil. Iar singurul fel în care poți face ceva imposibil să devină adevărat nu este prin logică sau prin gânditul rațional. Nu. Ci prin a crede că este realizabil. Credința era metoda. Poți opri timpul în loc, poți dilata hornuri, poți chiar să călătorești prin întreaga lume într-o singură noapte, cu magia potrivită și credința în suflet.
Și asta avea să se întâmple de Crăciun. (pag. 264)
Știa că el – bărbatul pe nume Crăciun, care de fapt se simțea mereu tânăr cum fusese cândva, un băiat pe nume Crăciun în vârstă de șaizeci și doi de ani – nu avea cum să mai îmbătrânească nici măcar cu o singură zi.
Nu vreau să închei înainte de a-i mulțumi Veronicăi D. Niculescu pentru traducerea de vis.
