Machete didactice – Putem să ne facem anotimpurile de vis? Da, evident. Cine ne poate împiedica.

Am vorbit așa de mult despre anotimpuri dar tot simt că nu am spus tot. Îmi vin în minte tot soiul de remarci legate de evenimentele din viața mea, pe care le asociez cu aceste etape. Fiecare an cu anotimpurile lui, cu trăirile, împlinirile și dezamăgirile aferente.

Dar cum ar fi fără, la asta v-ați gândit? Cum ar fi să trăim într-o zonă în care este întuneric preț de șase luni? Ori, cum am gestiona totul în condițiile în care ne-ar arde soarele obrajii, cea mai mare parte a anului?

Știu, veți spune că nu-i corect aducând în discuție doar extremele, dar în vârtejul cotidian, mai punem în balanță ce tare ne-a iubit Dumnezeu dându-ne posibilitatea de-a parcurge, an de an, toate anotimpurile? Nu cred că mai avem timp pentru lucruri mărunte, și totuși, viața noastră din asta este alcătuită, din lucruri și întâmplări mărunte.

Despre afinitățile mele legate de anotimpuri am tot scris și sunt convinsă că o voi mai face, pentru că, doar simpla înșiruire a lor îmi provoacă o stare de bine. De ce aș renunța la așa ceva?

Iar asta se vede și în materialele pe care le meșteresc.

Provocarea de astăzi este legată de acest subiect, și pentru că așa a fost dorința expresă a doamnei Mirela, m-am conformat. Este pentru prima dată când confecționez acest model iar pentru mine, acest gen de activități reprezintă o încântare. Îi mulțumesc pentru încredere și pentru disponibilitatea de a colabora.

Materiale didactice iulie201512Voi face o descriere mai amănunțită, pentru a scoate în evidență multifuncționalitatea acestor machete. Ele pot fi folosite și ca un întreg, evident, dar la fel de bine pot constitui un excelent material pe care se pot face multe alte activități conexe, legat de exprimare, asociere, matematică sau mai știu eu ce anume are în plan educatoarea sau învățătoarea.

Postamentul pe care sunt puse elementele mărunte aferente fiecărui anotimp, este pictat în întregime și poate fi folosit pe post de avizier.

La primăvară, elementele componente sunt:

postamentul sub formă de cerc pe care sunt reprezentate trunchiurile unor copaci

frunza de primăvară

flori de măr

ghioceii

Materiale didactice iulie20157La vară, elementele componente sunt:

postamentul sub formă de cerc pe care este reprezentat o plajă

frunza de vară

o minge de plajă

un soare arzător

o floarea soarelui

doi căluți de mare

Materiale didactice iulie20158La toamnă, elementele componente sunt:

postamentul sub formă de cerc pe care este pictată o siluetă de copac și un stol de cocori

frunza de toamnă

un dovleac

doi norișori

o lună

Materiale didactice iulie20159La iarnă, elementele componente sunt:

postamentul sub formă de cerc, pictat în culorile iernii

un om de zăpadă

doi norișori

fulgi de zăpadă

Materiale didactice iulie201510Ce trebuie să faceți? Să aveți idei, timp și disponibilitatea de a vă juca cu ele, alături de copii. Nici nu știți ce bucurie va fi! Inspirație și răbdare. 🙂

Materiale didactice iulie201511

Activități educative copii – „Cei doi teribili” sau despre o carte primită „de la doamna”

Vara trece încetișor, aproape că nici nu simți. Nu am plecat, încă, de acasă, în destinații mai îndepărtate pentru că a venit Răzvan și dorim să stăm împreună. Am respectat dorința lui, de a sta pe loc, din cauză că el a vrut asta, simțindu-se obosit. Cel puțin, așa cred.

Am căutat să avem parte de activități reconfortante, ca de sezon estival. În anii trecuți, la această oră eram deja obosiți de atâta umblat, însă acum voiajul nostru este poziționat în a doua jumătate a verii.

Luca a avut o perioadă de două săptămâni în care nu a scris nimic, adică, în concepția lui, nu a avut nici o temă. În schimb, a citit destul de mult, zilnic. Spuneam că deja a bifat câteva titluri de pe lista dată de la școală dar iată că a dorit să citească și cartea primită la premiu, pentru că deh! e de la doamna.

Cei doi teribili, căci despre ea este vorba, apărută la Editura Arthur și scrisă de Jory John și Mac Barnett, este o carte care reușește să te țină tot timpul fascinat, asta pentru că nu știi la ce farse se mai gândesc cei doi protagoniști: Miles și Niles.

Cei doi teribili

Miles este un școlar ce trebuie să se mute în alt oraș, alături de părinți, ceea ce-i pricinuiește o mare supărare. Dar poate nu ăsta este motivul supărării ci acela că trebuie să-și refacă numele de cel mai mare farsor al școlii.

Aici există deja un farsor, pe nume Niles, iar acesta îl întrece pe Miles în măiestria cu care-și „confecționează” farsele.

Și va avea prilejul să se convingă chiar din prima zi de școală, atunci când Niles reușește o farsă de zile mari: mută mașina directorului în fața intrării de la școală, astfel elevii fiind nevoiți, pentru a ajunge în clase, să treacă prin mașină. Și să i-o facă praf! 🙂

Cartea este minunat ilustrată, iar despre comicul situațiilor întâlnite, ce să mai vorbesc! Luca a fost încântat de ingeniozitatea celor doi copii și de cum au decurs lucrurile atunci când băieții au format o societate numită „Cei doi teribili”.

Atât a fost de captivat că a cărat-o cu noi la tăpșan, acolo unde atmosfera era cumva asemănătoare cu cea din carte, numai că lângă noi erau capre, nu vaci. 🙂 Și nu o turmă, ci doar 5.Cei doi teribili1

Cei doi teribili – fragment video

 Cei doi teribili 1 – fragment video

După ce a terminat-o de citit și cum se scurseseră cele două săptămâni de nefăcut nici o temă, a completat fișa pe care am pregătit-o lecturilor din vacanță. O atașez, poate vă va fi de ajutor.

Lecturile unui școlărel de clasa a III, Cei doi teribili

Cei doi teribili2Pentru o cronică mai amănunțită a acestei cărți dar și a altora, vă invit să citiți blogul Colț firesc de refugiu. Sunt convinsă că veți găsi acolo multe minunății.

În rest, ne e bine. Spor la citit!

Articole Literatura de azi – Primul abecedar

Copiii își amintesc copilăria lui Creangă; este o amintire a unei amintiri. Adolescenții își amintesc copilăria lor; este aidoma cu a lui Creangă. Bătrânii sunt Creangă; prezența aievea, copilărie veșnică, o copilărie a lumii. Copii din lumea întreagă, Creangă vine la noi prin basm și legendă. (Sabin Bălașa)

Marele povestitor Ion Creangă nu ne-a lăsat doar poveștile și Amintirile din copilărie ci, pentru cei care nu știu, el este autorul și cel care a conceput, alături de alți cinci dascăli pricepuți, Metoda nouă de scriere și cetire pentru uzul clasei I primară, sau cum este mai bine cunoscut, Abecedarul lui Creangă.

George Călinescu spunea: Creangă se uni cu cinci institutori, (C. Grigorescu, Gh. Ienăchescu, V. Răceanu, N. Climescu, A. Simionescu), spre a compune un abecedar ca lumea. Până atunci, copiii învăţaseră să citească cum da Dumnezeu şi după cum era şi dascălul, cărţi fiind puţine şi proaste.

Acest abecedar a venit cu un concept nou în care se arăta că scrisul se poate învăța o dată cu cititul, prin introducerea treptată a vocalelor și consoanelor.

Dar cum a ajuns această carte să fie tipărită? După Unirea din 1859, autoritățile școlare se confruntau cu o mare problemă, aceea a uniformizării manualelor, modernizării conținutului și generalizării alfabetului latin în redactarea acestora. S-a organizat un concurs în care erau formulate și condițiile pe care trebuiau ca acestea să le întrunească: fiind cărți destinate pentru clasele primarie, caută să fie scrise în limbă câtu se poate de populară; să fie lucrate după cele mai noi metode de învățământu […]; să nu fie reproducțiunea sau imitațiunea cu neînsemnate modificațiuni a cărților esistente și adoptate în școle, și în totu modu să fie superioare cărților esistente.

Ion Creangă tocmai fusese numit, prin decret domnesc, institutor provizoriu la clasa I a Școlii primare Trei Ierarhi. Atunci, el folosea abecedarul lui Iarca, iar activitatea de predare se desfășura în două metode: una lancasterială și una scriptolegă. Cea de-a două nu avea suport de curs, astfel că în 1864 a apărut abecedarul scriptologic al evreului Schwartz, însă acesta avea, din păcate, ca principal defect, probleme de limbă, asta pentru că autorul nu cunoștea bine limba română.

Se spune că, la îndemnul lui Maiorescu, Creangă a început să adune material pentru redactarea unui manual destinat învățării scrierii și citirii. Creangă se întâlnea în fiecare seară cu alți cinci institutori, pentru discuții și redactare.

În 1867, au finalizat lucrarea și a fost propusă spre publicare Societății Junimea, însă aceasta nu dispunea de un corp de literă caligrafică, necesară învățării scrisului de mână, astfel că autorii s-au adresat  Societății pentru învățătura poporului român. Nu numai că au publicat-o, dar au suportat și costurile celor 4000 de exemplare.

După prima apariție a fost adoptat și aprobat ca manual, prin decizia Ministerului Instrucțiunei Publice și al Cultelor, iar în 1876, Carol I a aprobat-o prin decret domnesc.

Din mesajul abecedarului nu lipsesc spiritul patriotic și identitatea românească.

Eu sunt de națiune română, pentru că și părinții mei sunt români; eu am una țară română mare și frumoasă, care este patria mea.

Timp de mai multe decenii, dascălii au apreciat manualul și l-au utilizat pe scară largă, el continuând să apară și după moartea lui Creangă.

Mai trebuie spus că manualul cuprindea trei părți și se încheia cu o secțiune de rugăciuni și tabele aritmetice.

Articol apărut în revista online Literatura de azi.

Articol Literatura de azi – Gâze și reviste. Emil Gârleanu

Nu trebuie să fii cât un munte de mare ca să poţi judeca. Ci de-ai fi cât o neghină sau cât un fir de colb, dacă ai în căpuşorul tău scânteia dumnezeiască ce cuprinde lumile, ţi-i de ajuns: ştii ce eşti, de unde vii şi încotro trebuie să te îndrepţi.
Emil Gârleanu – Din lumea celor care nu cuvântă

GÂZE ȘI REVISTE

Iată că au trecut mai bine de o sută de ani de când aceste rânduri încântă copilăria tuturor și care sunt semnate de Emil Gârleanu (5 ianuarie 1878 – 2 iulie 1914), cel despre care George Călinescu spunea:

Scriitorul ne dă un număr de monografii de vietăți: gâza, gândăcelul, cărăbușul, furnica, musculița, păianjenul, greierul, scatiul, gaița, buna, vulturul, cucoșul, motanul, calul etc. în care pictura și metaforele lipsesc aproape cu desăvârșire, și monografiile devin monotone prin fabule și duioșii, aici este concentrată multă observație.

În cei 36 de ani cât a trăit, Emil Gârleanu a reușit să rămână un nume de referință al literaturii române.  Născut în familia colonelului Gârleanu, Emil a mai avut un frate geamăn care nu a supraviețuit. Părinții lui au divorțat, iar el a fost lăsat în grija unor mătuși materne. Și, pentru că a lui copilărie are două repere, cazarma din apropierea casei și verile petrecute la bunica maternă, acestea vor sta la baza evoluției sale ulterioare.

În anul 1900 devine sublocotenent, debutează în revista Arhiva, dar se și înscrie la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Acest lucru nu este bine văzut de superiorii săi, care consideră că aceste două alăturări sunt incompatibile.

În 1902, cu sprijinul unor entuziaști, dar și al patronului unei tipografii, pune bazele revistei Făt-Frumos. Reușește să atragă nume sonore: Nicolae Iorga, Mihail Sadoveanu, Elena Farago și Nicolae Gane. Din păcate, motivele financiare au dus la încetarea apariției publicației, după patru ani.

Este momentul în care Emil Gârleanu se hotărăște să se căsătorească, să se mute în București, dar și să se dedice scrisului întru totul.

Nicolae Iorga îi oferă un post de secretar de redacție la revista Neamul Românesc. Bucurându-se de aprecierea criticului Mihai Dragomirescu, contribuie la apariția Convorbirilor critice. Se confruntă cu probleme financiare mari, dar asta nu-l împiedică să se implice trup și suflet, în activitățile sale, acoperind de la atribuțiile de secretariat la cele administrative, munca lui de la revistă. În ciuda acestor probleme are parte și de împliniri – devine tată, pentru ca mai apoi, în 1911, Președinte al Societății Scriitorilor Români la a cărui înființare contribuise. Nu mai durează mult și este numit director al Teatrului Național din Craiova. La fel ca și în toate celelalte activități, Emil Gârleanu se dedică trup și suflet, cu rigoare maximă. În ceea ce privește teatrul, etalonul său îl reprezintă Teatrul Național din Iași, al cărui secretar literar era Liviu Rebreanu. Chiar dacă traduce piese de teatru, este preocupat permanent de montarea dramaturgiei naționale, dar și de situația financiară a actorilor. Este demis din fruntea teatrului prin mijloace brutale, în anul 1913. Își urmează crezul și nu abdică, iar în anul 1914 apare pelicula Cetatea Neamțului.

Ultimul episod al vieții sale îl constituie apariția revistei Proza. Din cele trei numere publicate răzbate amărăciunea și speranța, crezul și ultimul cuvânt al unui meșter deosebit în arta de a scoate reviste, de a strânge pe scriitori la un loc, de a-i însufleți și a-i îndruma la munca. (C. S. Făgețel)

Bărbatul cu ochi mari și melancolici, duioși ca o salcie plângătoare, cu glasul cald de tenor sentimental, cu mlădieri feminine, cu naivități de copil, încrezător, entuziast, prietenos, impresionabil ca o senzitivă, împrăștiind o adâncă simpatie (Eugen Lovinescu).

Articol apărut în revista online Literatura de azi.

Articole Literatura de azi – Flori de mucigai

Din emoţie în emoţie, am simţit de câteva ori o lacrimă căzându-mi pe câte o filă. O să mă duc de m-ar lăsa puterile, la Orăştie să plâng la zidurile ei. Un nou univers mi s-a deschis fulgerător. Mi-aş permite să spui că sunt un om fericit, între constelaţii şi balsamuri.

Tudor Arghezi

FLORI DE MUCIGAI

 Printre cei mai apreciați scriitori ai României moderne, Tudor Arghezi este considerat astăzi, unul dintre autorii canonici ai literaturii.

Pe numele lui adevărat Ion M. Theodorescu, avea să utilizeze prima oară pseudonimul de Arghezi în anii 1897-1899 când publică proză şi poezii în Revista Modernă şi Viaţa nouă. Scriitorul a explicat că acest pseudonim are legătură cu Argesis, vechiul nume al râului Argeş.  Copilăria nu i-a lăsat autorului decât amintiri dureroase, acesta mărturisind: Este cea mai amară vârstă a vieţii. N-aş mai voi să fiu o dată copil.

Are parte de un învățător blând, pe nume Abramescu și un profesor de română, Gârbea, pe care-i va evoca peste ani, cu mare dragoste.

În perioada liceului urmat la Sfântul Sava, poetul se împrietenește cu Gala Galaction și cu N.D. Cocea.

… această prietenie a alcătuit pentru noi o insulă, o concretizare de aspiraţii comune… pentru toată viaţa. Insula noastră nu a cunoscut invidia şi orgoliul.

În 1896, la 16 ani, se produce şi debutul său literar sub îndrumarea lui Alexandru Macedonski, în revista Liga Ortodoxă. Macedonski spunea despre el în acei primi ani de creaţie că:

Acest tânăr, la o vârstă când eu gângăveam versul, rupe cu o cutezanță fără margini, dar până astăzi coronată de cel mai strălucit succes, cu toată tehnica versificării, cu toate banalitățile de imagini și idei, ce multă vreme au fost socotite, la noi și in străinătate, ca o culme a poeticii și a artei.”

Poetul se semnează cu numele său real, Ion Theo. Nu-şi încheie studiile, începe să lucreze în fabrică.

Începând cu 1900 şi până în 1904, poetul este călugăr la Mănăstirea Cernica. Acolo, în liniştea chiliei va învăţa, pe îndelete, taina mânuirii cuvintelor.

„Singuri, acum în marea ta poveste,/ Rămân cu tine să mă mai măsor,/ Fără să vreau să ies biruitor./ Vreau să te pipăi şi să urlu: Este!”

În viața sa, perioadele de oportunism rușinos alternează cu gesturile de demnitate, ba chiar de curaj singular. Între 1914 și 1916, intelectualitatea românească se împarte în mai multe tabere: antantofilii, adepţii păstrării neutralităţii şi germanofilii. Arghezi alege să fie de partea celor din urmă, iar această alegere i-a adus ulterior, numeroase prejudicii. A condamnat intrarea României în război de partea Antantei, a denunţat alianţa cu Rusia Imperială şi, în momentul ocupării ţării de către trupele germane, a ales să rămână la Bucureşti. În acele luni, a scris mult în publicaţiile filogermane şi în cele aflate sub controlul ocupanţilor. Ca o consecință a acestor activități este închis la Penitenciarul Văcărești, împreună cu alți unsprezece ziariști și scriitori.

Au urmat ani grei, asupra poetului planând stigmatul germanofiliei proclamate anterior.

Lucian Boia, în Capcanele puterii, spunea că:

… el i-a ajutat pe «creatori» şi material, într-o anumită măsură, dar mai ales dându-le sentimentul că reprezintă ceva în societatea românească.

Prima sa carte de poezie, Cuvinte potrivite, apare cu întârziere, în 1927. Poetul avea 47 de ani. Apare ziarul Bilete de papagal sub direcția sa, în anul următor. Debutul în proză se produce în 1929, odată cu apariţia cărţii Icoane de lemn.

În ceea ce privește valoarea operei argheziene, critica literară a fost împărțită: tradiţionaliştii, i-au denunţat poeziile ca fiind vulgare, imorale, iar cei care apreciau arta modernă l-au văzut pe Arghezi ca fiind o revelaţie. Între ei, Eugen Lovinescu – simbol al promovării literaturii moderne – a fost unul din cei mai fervenţi apărători ai creaţiei argheziene. De aceea a avut şi de suferit, Lovinescu ratând intrarea în Academie: deşi era cel mai cunoscut şi apreciat critic literar al vremii, el era un apărător al literaturii moderne şi, deci, nu putea deveni academician. Însă Arghezi a avut norocul de a beneficia de sprijinul Regelui.

Editura Fundațiilor Regale îl publică intens pe Arghezi. Apare volumul Versuri care altfel ar fi rămas probabil nepublicat având în vedere indignarea pe care a trezit-o la Academie. Iorga numea acest volum scabros și spunea că Arghezi foloseşte în unele poezii cel mai ordinar limbaj.  Ceea ce ne duce cu gândul la Dante și la acel limbaj „vulgar” din Divina Comedie…

Practic, consacrarea lui Arghezi s-a făcut prin intermediul Regelui, nu la Academie. În acest context e de înţeles că poetul a rămas fidel Regelui, pe care nu încetează să-l mai laude. Poezia Făt frumos e un exemplu elocvent:

 Unde-a plecat, călare, Făt-Frumos,

De nu se mai zărește nicăierea,

Oricât și-ar pune soarele puterea,

Oricât s-ar pogorî luna de jos?

Cum va voi, căci vrednicul urmaş

Al lui Ștefan și Țepeș împreună,

Ridică și altare din ștei pentru vrăjmaș,

Dar și țepoaie-nalte, cu proțăpirea bună.

În 1931 apare volumul de versuri Flori de mucigai, legat ca de altfel şi Poarta neagră, de anii de detenţie. Tot acum, pentru copii, publică volumul în proză Cartea cu jucării, inaugurând o direcţie secundară în creaţia sa, ce va continua mai apoi cu volumele: Cântec de adormit Mitzura, Buruieni, Mărţişoare, Prisaca, Zdreanţă, etc.

Arghezi era deja un scriitor şi publicist consacrat, având o voce influentă în presa românească, în ajunul plecării Regelui Carol din țară. S-a afirmat însă, nu prin vechea germanofilie, ci printr-o critică acidă la adresa fascismului. A rămas în istorie faimosul pamflet intitulat Baroane, publicat în toamna anului 1943, dedicat nimeni altuia decât ambasadorului german la Bucureşti, Manfred von Killinger. Iată acest text, în urma căruia, cum era și de așteptat, a urmat închisoarea, acesta fiind prețul plătit în urma publicării lui.

„Ce semeţ erai odinioară, dragul meu, de n-ai mai fi fost. Şi ce mojic! ce mitocan! Ce bădăran! Nu te mai recunosc. Parcă în hainele tale a intrat alt om şi parcă celălalt a plecat în pielea goală, pe undeva, prin ceruri ori iad.

Botul nu-ţi mai e aşa gros, fălcile ţi-s mai puţin dolofane şi ai început, Doamne!, să şi surâzi cu buzele alea groase, şterse de unsoare. Ceafa ţi s-a mai tras, guşa s-a mai moderat, burta caută un relief mai aproape de spinare. Nici părţile de dindărăt nu mai sunt atât de expresiv dominante, dedesubtul croielii scurte.

Cred că nu mai iei dimineaţa patru cafele cu lapte, o halcă de şuncă şi opt prăjituri, cu care ţi-ai pus din nou în funcţiune intestinul gros, anemiat de răbdări prăjite. Te umpluseşi bine, până la râgâială. Ţi-aduci aminte ce sfrijit erai pe când erai sărac şi cum ne pălmuia căutătura ta aţâţată după ce te-ai procopsit. Îndopat cu bunurile mele, nu-ţi mai dam de nas şi ţi s-a părut că eram pus pe lume ca să slujesc mădularele tale, burţii, guşii, sacului şi dăsagilor tăi: ăsta era rostul meu, a trebuit să-l aflu de la tine, flămândule, roşcovanule, boboşatule, umflatule.

Mi-ai împuţit salteaua pe care te-am culcat, mi-ai murdărit apa din care ai băut şi cu care te-ai spălat. Picioarele tale se scăldau în Olt, şi mirosea pănă la Calafat, nobilă spurcăciune!

I-auzi! Vrea să-mi fie stăpân şi să slugăresc la maţele lui, eu care nu m-am băgat rândaş nici la boierul meu. Vrea trei părţi şi din văzduhul meu, ca să răsufle în răcoarea mea numai el. Lasă-mă să-mi aleg stăpânul care-l vreau eu, dacă trebuie să mă robesc, nu să mă ia la jug şi bici, înșfăcat de ceafă, cine pofteşte.

Uită-te, mă, la mine! Baroane! Să ne desfacem hârtiile amândoi, eu zapisul şi hrisoavele mele, scrise pe cojoc, şi tu zdrenţele tale. Scrie pe ale tale Radu? Nu scrie!… Scrie Ştefan? ? Nu scrie!… Scrie Mihai, scrie Vlad, scrie Matei? Nu! Păi ce scrie pe cârpele tale? Degete şterse de sânge?

Mi-a ieşit o floare-n grădină, ca o pasăre roşie rotată, cu miezul de aur. Ai prihănit-o. Ţi-ai pus labele pe ea şi s-a uscat. Mi-a dat spicul în ţarină cât hulubul şi mi l-ai rupt. Mi-ai luat poamele din livadă cu carul şi te-ai dus cu el. Ţi-ai pus pliscul cu zece mii de nări pe stânca izvoarelor mele, şi le-ai sorbit din adânc şi le-ai secat. Mocirlă şi bale rămân după tine în munţi şi secetă galbenă pustie în şes. Şi din toate păsările cu graiuri cântătoare, îmi laşi cârdurile de ciori.

Începi să tremuri acum, căzătură. Aşa s-a întâmplat cu toţi câţi au umblat să-mi fure binele ce mi l-a dat Dumnezeu. Te-ai cam subţiat şi învineţit. Obrazul ţi-a intrat în gură, gulerul ţi-a căzut pe gât ca un cerc de putină uscată. Dacă te mai usuci niţel, o să-ţi adune doagele de pe jos. Ce floacă plouată-n capul tău! Ce mustaţă pleoştită! Ce ochi fleşcăiţi! Parcă eşti un şoarece, scos din apă, fiartă, de coadă, Baroane…”

După acest episod au urmat vremuri grele pentru Arghezi. Viziunea sa despre artă şi poezie intra în totală contradicţie cu realismul socialist impus de sovietici. Seria de articole publicate săptămânal în Adevărul, în care Arghezi se pronunţa împotriva puterii populare şi a autoritarismului acesteia în problemele artei, reprezintă o primă reacție împotriva noii ordini ce se impunea asupra țării.

În 1948 apare un articol ce avea să devină celebru, scris de Sorin Toma și intitulat Poezia putrefacţiei sau putrefacţia poeziei, în care întreaga operă a poetului este pusă la zid, acuzată ca fiind o ilustrare a clasei burgheze, a decadenţei, moment din care lucrările lui Arghezi au fost interzise, el retrăgându-se complet din viaţa publică. În acei ani, orice opinii politice va fi avut, nu şi le-a putut exprima.

Este reabilitat, de către Dej abia la mijlocul anilor 50, distins cu titluri şi premii, ales membru al Academiei Române şi sărbătorit ca poet naţional la 80 şi 85 de ani. În 1965, Universitatea din Viena îi decernează premiul Gottfried von Herder, iar Academia Sârbă de Ştiinţe îl alege membru al secţiei de literatură. Publică: 1907 – peisaje, Cântare omului, Stihuri pestriţe, Poeme noi, Cu bastonul prin Bucureşti.

În 1967, pe 14 iulie, se stinge din viaţă, fiind înmormântat, alături de soţia sa Paraschiva, în grădina casei din strada Mărţişor devenită ulterior, muzeu.

Articol apărut în revista online Literatura de azi.

 Tudor Arghezi – Flori de mucigai.mpg

Amintiri cu maestru Tudor Arghezi

Activități educative copii – Ce poate fi mai indicat acum, pe așa caniculă, decât să intri în lumea lui Fram, ursul polar?

Încet, lista de lecturi pregătită pentru vară se completează cu câte un X, semn că lectura cu pricina a fost parcursă.

S-a început cu Micul prinț, a urmat Hanno desenează un balaur, pentru ca acum, Fram, ursul polar să  să fie cel care s-a cuibărit în sufletele noastre. La ce caniculă este, cred că-i cea mai nimerită lectură, deoarece ținuturile de gheață vin să ostoiască nădușeala. Chiar așa, din cărți! 🙂

Fram este un personaj de poveste, în adevăratul sens al cuvântului, și regret acum, adult fiind, că nu am așa un camarad. Cred că acest urs întruchipează tot ceea ce și-ar dori cineva, prin calitățile de care dă dovadă și prin tot comportamentul pe care îl are.

L-am citit și eu când eram copil, dar acum, recitindu-l, am întâlnit un alt Fram. Ori, poate el era același dar l-am perceput eu diferit. Am trăit, alături de Luca, clipe mi-nu-na-te, care mi-au mers la suflet. Dacă aș fi putut, aș fi intrat în carte, în poveste, și chiar dacă eu nu funcționez la frig, aici aș fi intrat.

Exemplarul pe care-l avem noi este unul din 1974, editat la Editura Ion Creangă în format A3, cu foaie „cărnoasă”. Ilustrațiile semnate de Iacob Desideriu sunt de vis. Fiecare început de capitol are o monogramă minunată, care nu știrbește cuvântul, cât despre ilustrațiile din carte, voi atașa câteva imagini care vor vorbi de la sine.

Fram, ursul polar

Fram, ursul polar1 Fram, ursul polar2

Așadar, preț de o săptămână, Fram ne-a bucurat existența și ne-a făcut mai buni, dar ne-a și dat tot felul de teme de gândire. Am trecut în evidență felul nostru de a fi, prietenii pe care- i avem, locul în care trăim, relațiile pe care le-am experimentat de-a lungul timpului.

Am luat aminte la comportamentul lui Petruș și l-am fi strigat în gura mare, pentru a fi cunoscut de toți copiii.

După ce am terminat volumul, Luca a făcut o fișă, de data asta a lecturilor de școlărel de clasa a III-a, dar și una cu trăsăturile morale și fizice ale lui Fram. Le atașez, poate vă vor face cu ochiul.

Lecturile unui școlărel de clasa a III, Fram, ursul polar

Trăsături morale și fizice, Fram

Fram, ursul polar3

Nici cuvintele necunoscute nu le-am uitat, drept pentru care am apelat, din nou, la dicționar.  Un exercițiu ce nu strică nimănui, indiferent de vârstă.

Căutăm cuvinte noi, în dicționar – video

Lecturile merg mai departe, dar Fram s-a cuibărit deja, în sufletele noastre. El vine să completeze o paleta de trăiri pe care dealtfel nu am fi avut cum s-o experimentăm. Cel puțin eu nu, dar poate Luca mai are o șansă.

Articole Literatura de azi – Cărți frumoase. În octombrie.

Carte frumoasă, cinste cui te-a scris!

Tudor Arghezi

Cele mai frumoase cărți este un  proiect ce se desfășoară anual și este dedicat designului de carte. Proiectul reinstituie designul de carte ca reper în relația cititorului cu cartea. Acesta a fost inițiat de Asociația pentru Performanță și Cultură ca o platformă de dezbatere pe tema designului de carte, atât pentru profesioniștii din lumea editorială, cât și pentru designerii, graficienii independenți și publicul larg.

Așadar, designul de carte este activitatea centrală a concursului, el fiind finalizat cu o expoziție itinerantă a celor mai frumoase cărți. Proiectul a fost demarat în anul 2012, iar pentru acest an, la a IV-a ediție, doritorii se pot înscrie până pe 3 septembrie. Jurizarea va avea loc în perioada 7 – 12 septembrie, iar juriul va selecta minimum 25 de cărți, care vor fi prezentate publicului.

În acest an, se vor acorda: MARELE PREMIU și 8 premii speciale – Menţiunea juriului, Premiul pentru ilustraţie, Premiul pentru carte pentru copii, Premiul pentru carte educativă – manual, Premiul pentru album, Premiul pentru carte de artist (categorie specială cu lucrări jurizate separat), Premiul pentru tânăr designer şi Premiul pentru experiment tipografic. Premiul pentru tânăr designer este acordat de ICR şi Centrul Naţional al Cărţii şi constă în susținerea unei deplasări şi participarea unui artist la programul unui târg internațional de carte în străinătate. Membrii juriului sunt: Agnes Keszeg (ilustrator), Angela Rotaru  (director de creaţie, Humanitas), Barna Nemethi (fotograf / director de creaţie Griffon&Swans), Arina Stoenescu (grafic designer, Suedia), Hajdu Aron (editor, Bookart), Daniela Chiorean (grafician, UAD), și un specialist din Franța. Participarea acestuia este posibilă prin contribuţia Institutului Francez din Bucureşti.

La începutul lunii octombrie, la București, va fi inaugurată expoziția Cele mai frumoase cărți. Sunt programate și o serie de expoziții cu cărțile ce au câștigat edițiile anterioare ale competiției.

Pentru mai multe detalii legate de acest proiect, precum și imagini cu cărțile câștigătoare la edițiile anterioare, accesați celemaifrumoasecarti.ro.

Așteptăm cu interes să vedem ce cărți minunate vor mai ilustra acești maeștri ai frumosului.

Articol apărut în revista online Literatura de azi.

Machete didactice – Cu gândul la lecții mai interesante și copii mai curioși

Fiecare machetă confecționată de mine, duce cu ea o poveste. Una cu școli frumoase, dascăli iscusiți și copii curioși.

Tot văd ce se întâmplă cu învățământul nostru și îmi doresc nespus, ca fiecare să contribuim cu ce putem pentru a schimba această stare. Și ca determinarea mea să sporească, reportajul pe care l-am vizionat și în care, o profesoară de engleză cu facultate terminată și titulară pe post, preda engleza fără ca ea să știe această limbă, a fost cea mai dureroasă constatare a unui părinte, aceea de a vedea un dascăl incompetent și o indiferență crasă.

Fețele copiilor din bănci, răspunsurile direcțiunii dar și a celor din inspectorat, m-au convins să puterea stă în altă parte și că dacă se tot întârzie și nu se face nimic, viitorul este negru. Dar nu așa, beznă!

Poate dacă copiii au parte de altă abordare, de materiale noi, implicare și dăruire, lucrurile se schimbă. Și nu au cum să nu se schimbe!

Materiale iunie  20151

Hai să punem umărul fiecare, atât cât poate, să schimbăm ceva. Avem numai de câștigat! Sau dacă nu putem, măcar să nu mai punem bețe în roate celor care doresc a interveni.

Materiale iunie  20152

Articole Literatura de azi – Dante al Portugaliei, Luís Vaz de Camões

Despre Luís Vaz de Camões (1524) au rămas puține date biografice și acelea, nesigure. Este poetul național al Portugaliei și unul dintre clasicii literaturii universale, comparat cu Dante, Virgilius sau Homer datorită măiestriei versurilor sale.

Este unicul fiu al unei familii sărace provenite din zona Galiciei, ce avea să se mute mai târziu la Lisabona. De altfel, unii dintre specialiști afirmă chiar că acest oraș ar fi cel natal. Este părăsit la scurt timp de tatăl său care pleacă în Indii, pentru a se îmbogăți, iar copilul a rămas doar cu mama sa.

Camões a studiat la Universitatea de la Coimbra, a slujit ca soldat în Africa de Nord, a trăit în Macao și Goa și s-a stabilit în Mozambic. Se reîntoarce  în Portugalia în 1570.

În 1572 publică Os Lusiadas.

***

O, tu deșarta stăpânirii slavă!

Deșert, orgoliu poreclit renume!

Stăpânește- amăgitoarea ta otravă

Un vânt smintit-onoarea-zis pe nume.

O, cum reverși pedeapsa ta grozavă

Pe cei ce te iubesc mai mult pe lume!

Ce crime, ce cruzimi, ce crunte cazne,

Încerci pe pielea lor – și ce năprazne!

Primește o recompensă din partea regelui Sebastian pentru opera sa poetică. Sau pentru activitatea sa din Orientul îndepărtat, nu se știe cu siguranță.

Camões a scris elegii, ode și sonete, capodopera sa fiind Lusiadele. Aceasta este o operă epică de mari proporții, ce relatează descoperirile și cuceririle portugheze.

* * *

Cetăţi preface auru-n ruine,
Prietenii ţi-i schimbă-n sceleraţi,
Prin el cel nobil ticălos devine
Şi-ai oastei capi vrăjmaşilor predaţi;
Corupe, lacom, purităţi virgine;
Nicio primejdie nu-l ţine-n laţ
Căci pângărind şi înjosind ştiinţa,
Orbeşte judecata, conştiinţa.

Se stinge din viață la data de 10 iunie 1580, această dată fiind mai apoi, proclamată ca Ziua Națională a Portugaliei. Tot în cinstea acestui mare poet, s-a instituit Premiul Camões pentru literatură, în anul 1989.

Mircea Eliade a petrecut o perioadă de timp la Lisabona, în calitate de atașat cultural pe lângă ambasadă; atunci a publicat un articol în revista „Acção”, numărul 72, din 3 septembrie 1942 dedicat celor doi poeţi: Luis de Camões şi Mihai Eminescu. Încă din debutul acestui articol Mircea Eliade îşi precizează clar intenţiile:

 Vreau să încep prin a fixa scopul acestui articol, care nu e o lucrare de istorie literară comparată, şi în care nu-mi propun să caut eventualele influenţe camõesiene care s-ar putea afla în opera marelui scriitor român Mihai Eminescu. Apropiind numele celor doi poeţi mai mari ai latinităţii, mă gândesc mai întâi de toate la contribuţia pozitivă pe care fiecare din ei a adus-o îmbogăţirii «geniului latin». 

Astfel, el va aminti de legătura evidentă între cei doi creatori afirmaţi în epoci şi pe meridiane diferite. Aduce în discuţie coordonatele fundamentale ale spiritualităţii latine, având asupra poeților în discuție o privire istorică şi sintetizatoare. Misiunea geniului latin, spune Mircea Eliade, a fost întotdeauna acea voinţă de a transforma în cultură experienţele cele mai diverse, contradicţiile cele mai neaşteptate, peisajele cele mai exotice. Comparată cu alte structuri spirituale europene – germanică, anglo-saxonă, slavă, – latinitatea se manifestă drept cea mai bogată şi cea mai complexă, posedând o inepuizabilă capacitate de a se reînnoi, de a se autodepăşi şi de a renaşte din propria-i cenuşă. Camões şi Eminescu sunt două ilustrări măreţe ale acestei forţe creatoare.

Articol publicat în revista online Literatura de azi.