De o bucată bună de timp, anotimpurile au în viziunea mea chipuri de copii. Pe lângă aceste chipuri, îmi revin în minte o sumedenie de poezii ştiute. Dar pe lângă asta, aceste chipuri îmi trezesc o dorinţă de a căuta şi alte scrieri, care să mă ducă în această lume.
Astăzi, primăvara are chipul unei fetiţe harnice. Elegantă şi cochetă ea doreşte să sărbătorească acest anotimp al renaşterii, prin muncă. La bucurie ei participă şi două rândunele abia sosite din tările calde.
Rapsodii de primăvară
de George Topârceanu
Sus prin crângul adormit,
A trecut în taina mare,
De cu noapte, risipind
Şiruri de mărgaritare
Din panere de argint,
Stol bălai
De îngerasi
Cu alai
De toporaşi.
Primavară, cui le dai?
Primavară, cui le laşi?
Se-nalţă abur moale din gradină.
Pe jos, pornesc furnicile la drum.
Acoperişuri veştede-n lumină
Întind spre cer ogeacuri fără fum.
Pe lângă garduri s-a zvântat pământul
Şi ies gândacii-Domnului pe zid.
Ferestre amorţite se deschid
Să intre-n casa soarele şi vântul.
De prin balcoane
Şi coridoare
Albe tulpane
Fâlfâie-n soare.
Ies gospodinele
Iuţi ca albinele,
Părul le flutură,
Toate dau zor.
Unele mătură,
Altele scutură
Colbul din patură
Şi din covor.
Un zarzăr mic, în mijlocul grădinii,
Şi-a răsfirat crenguţele ca spinii
De frică să nu-i cadă la picioare,
Din creştet, valul subţirel de floare.
Că s-a trezit aşa de dimineaţă
Cu ramuri albe şi se poate spune
Că-i pentru-ntâia oară în viaţă
Când i se-ntamplă-asemenea minune.
Un nor sihastru
şi-adună-n poală
Argintul tot.
Cerul e-albastru
Ca o petala
De miozot.
Soare crud în liliac,
Zbor subţire de gândac,
Glasuri mici
De rândunici,
Viorele si urzici…
Primăvară, din ce rai
Nevisat de pământeni
Vii cu mândrul tău alai
Peste crânguri şi poieni?
Pogorâtă pe pământ
În mătăsuri lungi de vânt,
Laşi în urma, pe câmpii,
Galbeni vii
De păpădii,
Bălţi albastre şi-nsorite
De omăt topit abia,
Şi pe dealuri mucezite
Arături de catifea.
Şi porneşti departe-n sus
După iarna ce s-a dus,
După trena-i de ninsori
Aşternută pe colini…
Drumuri nalte de cocori,
Călăuzii cei străini,
Îţî îndreaptă an cu an
Pasul tainic şi te mint
Spre ţinutul diafan
Al câmpiilor de-argint.
Iar acolo te opreşti
Şi doar pasul tău uşor,
În omăt strălucitor,
Lasă urme viorii
De conduri împărăteşti
Peste albele stihii…
Primavară, unde eşti?
Vara mea este frumoasă şi caldă. Florile multicolore o însoţesc pretutindeni, iar explozia de culori este foaaarte greu de descris în cuvinte. Numai ochii ştiu exact ce transmit minţii şi sufletului!
Rapsodii de vară
de George Topârceanu
I
Cine-ar putea să spună
Câţi secoli au trecut
De-o lună,
De când nu te-am văzut?…
Salcâmii plini de floare
Se uită lung spre sat,
Şi-n soare
Frunzişul legănat
Le-atârnă ca o barbă…
Acolo mi-am găsit
În iarbă
Refugiul favorit.
Acolo, ca-ntr-un templu,
De-atâtea dimineţi
Contemplu
O tufă de scaieţi.
Pe când departe-n zare,
Mirat ca un copil,
Răsare
Un astru inutil…
II
Iubito, fără tine
Începe-o nouă zi…
Dar cine
Le poate socoti?
Că zilele-n restrişte
Se-nalţă şi apun
Ca nişte
Baloane de săpun…
Cu mâinile sub tâmplă
Cum stau aşa culcat,
Se-ntâmplă
Un fenomen ciudat:
Privirea mea distrată
Prin negre rămurişti
Mi-arată
Doi ochi adânci şi trişti
Şi-n orice strop de rouă
Văd două braţe, mici
Ca două
Picioare de furnici.
Dar dacă o lăcustă,
Din verdele talaz,
Robustă
Îmi sare pe obraz, –
Din ochii mei dispare
Mirajul interpus,
Pe care
L-am zugrăvit mai sus,
Şi-n ochii mei deodată,
Ca-n alte dimineţi,
S-arată
O tufă de scaieţi…
III
Acum natura-ncepe
Cu tainicul ei glas
Din stepe
Să cânte-ncet pe nas.
Prin ierburile crude,
Sub cerul fără fund,
S-aude
Un bâzâit profund
Şi până la amiază
Pământul încropit
Vibrează
Adânc şi liniştit.
Sunt gâze şi gângănii
Ce sar şi fac mereu
Mătănii
Când trec prin dreptul meu,
Şi-mpreunându-şi zborul,
În ierburi îşi ascund
Amorul
Multiplu şi fecund.
IV
Şi-n vremea asta, oare,
Când eu visez mereu
La soare –
Ce face dorul meu?
Iubirea mea nebună,
De-abia trezită-n zori,
Adună
Mănunchiuri mari de flori.
Se-ntreabă – ce să facă?
Şi făr-a pregeta,
Ea pleacă
Întins, la casa ta.
Şi nici nu bagi de seamă
Cum pasu-i furişat
Cu teamă
S-apropie de pat,
Ci doar treasari deodată
Şi parcă-ţi pare rău.
Mirată,
Te uiţi în jurul tău…
Iar ea-ntr-un suflet vine
Cu părul desfăcut
La mine,
Să-mi spuie ce-a făcut…
Aşa, spre zarea largă,
Pe zi de-atâtea ori
Aleargă
Pe drumuri lungi de flori.
V
Târziu, când peste lanuri
Coboară spre câmpii
Noianuri
De umbre argintii;
Când luminosul crainic,
Luceafărul stingher
Şi tainic
S-aprinde iar pe cer
Şi cu lumina nouă
Sclipeşte ca un strop
De rouă
Pe vârful unui plop,
Iubirea mea fugară
De-abia s-a liniştit,
Şi-afară,
Ca un copul trudit,
Pe-un maldăr de sulfine,
Cu cel din urmă gând
La tine,
Adoarme suspinând.
Toamna aduce cu ea pe lângă ploi şi mult vânt, o recoltă bogată şi dătătoare de siguranţă în aşteptarea iernii friguroase ce va urma. În ciuda timpului rece şi a umezelii, toamna are o paletă de culori impresionantă dar şi nişte arome de-ţi lasă „gura apă”.
Rapsodii de toamnă
de George Topârceanu
I
A trecut întâi o boare
Pe deasupra viilor,
Şi-a furat de prin ponoare
Puful păpădiilor.
Cu acorduri lungi de liră
I-au răspuns fâneţele.
Toate florile şoptiră,
Întorcându-şi feţele.
Un salcâm privi spre munte
Mândru ca o flamură.
Solzii frunzelor mărunte
S-au zburlit pe-o ramură.
Mai târziu, o coţofană
Fără ocupaţie
A adus o veste-n goană
Şi-a făcut senzaţie:
Cică-n munte, la povarnă,
Plopii şi răsurile
Spun că vine-un vânt de iarnă
Răscolind pădurile.
Şi-auzind din depărtare
Vocea lui tiranică,
Toţi ciulinii pe cărare
Fug cuprinşi de panică…
Zvonul prin livezi coboară.
Colo jos, pe mlaştină.
S-a-ntâlnit un pui de cioară
C-un bâtlan de baştină
Şi din treacăt îi aruncă
Altă veste stranie,
C-au pornit-o peste luncă
Frunzele-n bejanie!
II
Într-o clipă, alarmate,
Ies din şanţuri vrăbiile.
Papura pe lac se zbate
Legănându-şi săbiile.
Un lăstun, în frac, apare
Sus pe-un vârf de trestie
Ca să ţie-o cuvântare
În această chestie.
Dar broscoii din răstoacă
Îl insultă-n pauze
Şi din papură-l provoacă
Cu prelungi aplauze.
Lişiţele-ncep să strige
Ca de mama focului.
Cocostârci, pe catalige,
Vin la faţa locului.
Un ţânţar, nervos şi foarte
Slab de constituţie,
În zadar vrea să ia parte
Şi el la discuţie.
Când deodată un erete,
Poliţai din naştere,
Peste baltă şi boschete
Vine-n recunoaştere
Cu poruncă de la centru
Contra vinovatului,
Ca să-l aresteze pentru
Siguranţa statului…
De emoţie, în surdină,
Sub un snop de bozie,
O păstaie de sulcină
A făcut explozie.
III
Florile-n grădini s-agită.
Peste straturi, dalia,
Ca o doamnă din elită
Îşi îndreaptă talia.
Trei petunii subţirele,
Farmec dând regretelor,
Stau de vorbă între ele:
„Ce ne facem, fetelor?…”
Floarea-soarelui, bătrână,
De pe-acum se sperie
C-au să-i cadă în ţărână
Dinţii, de mizerie.
Şi cu galbena ei zdreanţă
Stă-n lumina matură,
Ca un talger de balanţă
Aplecat pe-o latură…
Între gâze, fără frică
Se re-ncep idilele.
Doar o gărgăriţă mică,
Blestemându-şi zilele,
Necăjită cere sfatul
Unei molii tinere,
Că i-a dispărut bărbatul
În costum de ginere.
Împrejur îi cântă-n şagă
Greierii din flaute.
„Uf, ce lume, soro dragă!”
Unde să-l mai caute?
L-a găsit sub trei grăunţe
Mort de inaniţie.
Şi-acum pleacă să anunţe
Cazul la poliţie.
IV
Buruienile-ngrozite
De-aşa vremi protivnice
Se vorbiră pe şoptite
Să se facă schivnice.
Şi cum ştie-o rugăciune
Doamna măsălariţă,
Tot soborul îi propune
S-o aleagă stariţă.
Numai colo sus, prin vie,
Rumenele lobode
Vor de-acuma-n văduvie
Să trăiască slobode.
Vezi! de-aceea mătrăguna
A-nvăţat un brusture
Să le spuie-n faţă una
Care să le usture!…
Jos, pe-un vârf de campanulă
Pururea-n vibraţie,
Şi-a oprit o libelulă
Zborul plin de graţie.
Mic, cu solzi ca de balaur,
Trupu-i fin se clatină,
Giuvaer de smalţ şi aur
Cu sclipiri de platină.
V
Dar deodată, pe coline
Scade animaţia…
De mirare parcă-şi ţine
Vântul respiraţia.
Zboară veşti contradictorii,
Se-ntretaie ştirile…
Ce e?… Ce e?… Spre podgorii
Toţi întorc privirile.
Iat-o!… Sus în deal, la strungă,
Aşternând pământului
Haina ei cu trenă lungă
De culoarea vântului,
S-a ivit pe culme Toamna,
Zâna melopeelor,
Spaima florilor şi Doamna
Cucurbitaceelor…
Lung îşi flutură spre vale,
Ca-ntr-un nimb de glorie,
Peste şolduri triumfale
Haina iluzorie.
Apoi pleacă mai departe
Pustiind cărările,
Cu alai de frunze moarte
Să colinde zările.
. . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . .
Gâze, flori întârziate!
Muza mea satirică
V-a-nchinat de drag la toate
Câte-o strofă lirică.
Dar când ştiu c-o să vă-ngheţe
Iarna mizerabilă,
Mă cuprinde o tristeţe
Iremediabilă…
Iarna, cel mai rece anotimp dar şi cel mai sclipitor, la propriu. Este sezonul basmelor, pentru că totul este poleit. Dar şi anotimpul tradiţiilor, când copiii pot merge la urat şi colindat şi când bradul împodobit aşteaptă sub el cadourile.
Noapte de iarnă
de George Topârceanu
Cad din cer mărgăritare
Pe oraşul adormit…
Plopii, umbre solitare
În văzduhul neclintit,
Visători ca amorezii
Stau de veghe la fereastră,
Şi pe marmura zăpezii
Culcă umbra lor albastră.
Iarna!… Iarna tristă-mbracă
Streşinile somnoroase,
Pune văl de promoroacă
Peste pomi şi peste case.
Scoate-o lume ca din basme
În lumini de felinare –
Umple noaptea de fantasme
Neclintite şi bizare.
Din ogeagul de cărbune
Face albă colonadă
Şi pe trunchiuri negre pune
Capiteluri de zăpadă,
Iar prin crengile cochete
Flori de marmură anină, –
O ghirlandă de buchete
Care tremură-n lumină.
Reci podoabe-n ramuri goale
Plouă fără să le scuturi,
Ici, risipă de petale,
Colo, roi uşor de fluturi…
*
Şi din valul de zăpadă,
Ca o mută arătare
Legănându-se pe stradă,
Un drumeţ ciudat răsare…
Vine cu popasuri multe,
Face-n calea lui mătănii.
Câte-odată stă s-asculte
Clopoţeii de la sănii.
Alteori uimit tresare,
Dă din mâini şoptind grăbit –
Parcă spune-o taină mare
Unui soţ închipuit…
Ca o umbră din poveste
Se strecoară-ncet, şi iar
Stă deodată fără veste
Rezemat de-un felinar.
Faţa lui se lămureşte, –
Pare-nduioşat acum…
Visător şi lung priveşte
Casele de peste drum:
Poartă mică… pomi în floare…
O fereastră luminată…
Streşini albe de ninsoare…
Toate-i par ca altădată!
Şi păreri de rău trecute
Cad pe inima-i trudită,
Ca un stol de păsări mute
Pe-o grădină părăsită:
„Bulgăraş de gheaţă rece,
Iarna vine, vara trece
Şi n-am cu cine-mi petrece…
Bulgăraş topit în foc,
Dacă n-am avut noroc!
Dacă n-am avut noroc…”
Glasul, înecat, se curmă.
Omul, şovăind în stradă,
Pleacă iar, lăsând în urmă
Pete negre pe zăpadă.
Vă doresc un an, în care anotimpurile să aibă o influenţă benefică asupra trupului şi sufletului vostru. Dacă vouă vă e bine le este şi celor din jurul vostru !
