machetedidactice.com

„Insula orfanilor” de Laurel Snyder

Prezența copiilor din viața mea, a celor doi personali și a acelora cu care am plăcerea de a mă întâlni, a făcut să citesc foarte multă literatură pentru copii. Sunt cărți pe care le-am citit de multe ori, în etape diferite ale vieții și am observat că le privesc diferit prin prisma anilor pe care i-am acumulat, dar mai ales a experiențelor personale. Asta i-am răspuns lui Luca atunci când m-a întrebat dacă nu mă deranjează să citesc o carte de mai multe ori.

M-am întrebat și eu, la rându-mi, dacă rămâi aceeași persoană ca atunci când erai copil și e evident că nu rămâi, ești diferită și nu te-ai schimbat devenind cineva complet altfel. Ce anume determină schimbările care survin în existența ta și cât de puternică este baza pusă de părinți? De când ești conștient de ce ți se întâmplă și cum contează cei în preajma cărora stai?

Nu am întotdeauna aceste gânduri. Ele ies la suprafață doar când întâlnesc cărți destinate copiilor care se strecoară în cele mai profunde ascunzișuri ale minții mele. O carte precum Insula orfanilor de Laurel Snyder este aproape perfect concepută pentru a-mi arunca presupunerile într-un entuziasm în timp ce încerc să prelucrez materialul și, cel mai greu dintre toate, să-mi transform gândurile într-o părere coerentă. Insula Orfanilor este o metaforă, o alegorie, o operă de realism magic, o fantezie, o lucrare post-apocaliptică de ficțiune științifică liniștită.
Este pentru copii.
Este pentru adulții care cred că gândesc precum copiii. Este vorba de adulți care nu cred că se mai consideră deloc copii.
Care este povestea adevărată aici? Ce este această carte și cine este publicul ei?
Insula Orfanilor este o carte care vă lasă cu mai multe întrebări decât răspunsuri. Și în mod clar această părere personală poate fi luată în considerare.

Am citit titlul și primul cuvânt care a răsărit în minte a fost „neajutorat”. Acesta este un cuvânt bun pentru asta. Când Jinny aude clopotul și îl vede pe prietenul ei Deen că se apropie de barca verde, așa se simte. Neajutorată. În barca ce vine pe insula ei mică se află o fată pe nume Ess, nu cu mult mai mare de patru sau cinci ani. Este rândul lui Jinny să aibă grijă de un copil și Deen să părăsească insula pentru totdeauna. La urma urmei, este ca și cum ar spune vechea poezioară:

Nouă pe o insulă, și orfani cu toți,
Cerul le-ar cădea în cap.

Dar Jinny nu ține cu rima veche, ea vrea doar ca Deen să rămână. El nu. El pleacă. (neajutorat). Jinny o ridică pe Ess în fața lor, a colegilor de pe insulă, învățând-o să înoate, să mănânce și să citească, deși nu foarte bine (neajutorată). Și când a trecut un an și acea barcă vine cu un nou copil cu ochii la fel de albaștri ca Jinny, ea se confruntă cu inevitabilul, nu? Vine barca. Un copil pleacă. Este rândul ei. Ce se întâmplă atunci când cineva nu mai vrea să se simtă neajutorat? Ce se întâmplă când îndrăznește cerul să cadă? Ce se întâmplă pe Insula orfanilor atunci când cineva nu respectă regulile? Jinny, și toți ceilalți împreună cu ea, sunt pe cale să afle.

Îmi place această carte. Ceea ce trebuie să înțeleg atunci este gradul în care îmi place Insula Orfanilor, deoarece sunt adult față de ceea ce ar simți un copil despre asta. Altfel spus, este acesta paradisul copilului neprogramat al secolului XXI din părinții conduși de tehnologie sau coșmarul? Întrucât am fost crescută într-o epocă în care părinții nu știau întotdeauna ce fac copiii lor, sunt mai natural înclinată să văd această insulă printr-o lentilă mai trandafirie.


Această libertate de neatins este tocmai ceea ce ar face ca această carte să fie atrăgătoare pentru un copil astăzi? Este probabil la fel de ispititoare (poate chiar mai mult). Aceste întrebări devin mai accentuate atunci când intrăm, de la zero, pe anumite elemente ale poveștii. Să analizăm, de exemplu, incapacitatea lui Jinny de a-i da drumul la Ess și să recunoască că a crescut și nu mai are nevoie de ea. Aceasta este o problemă parentală. Este ceva care adulții înțeleg instantaneu și, dacă nu empatizează, măcar recunosc. Care este echivalentul copilăriei? Sau chiar contează? Dacă cititorul copil se identifică cu pierderea a tot ceea ce este familiar (un sentiment în Jinny care este aproape rival cu protecția ei acerbă față de Ess), asta înseamnă că instinctele parentale ale lui Jinny nu sunt considerate ca fiind importante?

Subiectul acesta va genera discuții aprinse, cu siguranță. Adică, sunt multe de analizat aici. Îmi imaginez deja teoriile. Poate copiii sunt morți și acesta este un fel de purgatoriu fericit pentru ei, insula este doar o metaforă a copilăriei. Poate este o lume post-apocaliptică în care această insulă este singurul loc sigur pentru copiii speciali. Poate că sunt ultimii copii din lume. Poate că tuturor copiilor din lume li se dau propriile insule. Imaginați-vă micii cititori din cluburile de lectură frământându-și mintea cu toate întrebările de aici. Cel care conduce discuția trebuie să pună într-adevăr o singură întrebare solitară pentru a face rost de minge: Ce se întâmplă aici?
Trebuie să aflați singuri însă atașez un fragment pe care numai întâmplarea l-a ales, fără ca eu să premeditez nimic. Este exact fragmentul pe care l-am citit la Nada Florilor, pentru că acolo ajunsesem cu lectura.

Și când o terminați de citit, dați de știre cum și dacă v-a plăcut.

Lasă un răspuns

%d