Advent 2017 * Ziua cu numărul 14

Încă o zi în care n-am fost scutiți de probleme. Mergem înainte pentru că nu există altă cale și ne agățăm de lucruri pe care le îndrăgim și ne încântă.

Cartea zilei este una semnată de o autoare dragă nouă: Kate DiCamillo. Am citit tot ce a apărut scris de ea și nu putem uita ce impact a avut Miraculoasă călătorie a lui Edward Tulane asupra noastră. E una dintre cărțile de care ne aducem aminte cu mult drag și despre care am scris mai pe-ndelete atunci, când am citit-o.

Iată cum a apărut cartea în limba engleză dar și un fragment de lectură făcut chiar de autoare.

When a fortuneteller’s tent appears in the market square of the city of Baltese, orphan Peter Augustus Duchene knows the questions that he needs to ask: Does his sister still live? And if so, how can he find her?

The fortuneteller’s mysterious answer (an elephant! An elephant will lead him there!) sets off a chain of events so remarkable, so impossible, that you will hardly dare to believe it’s true.

With atmospheric illustrations by fine artist Yoko Tanaka, here is a dreamlike and captivating tale that could only be narrated by Newbery Medalist Kate DiCamillo. In this timeless fable, she evokes the largest of themes—hope and belonging, desire and compassion—with the lightness of a magician’s touch.

În limba română cartea arată diferit, aici referindu-mă la copertă. E frumoasă dar pentru noi e mai ok varianta cealaltă.

Mai este nevoie să specificăm că suntem nerăbdători să o citim? Nu, evident! Oricum, e o perioadă în care se citește susținut poate și din cauza faptului că există o nouă provocare în diecare zi. Cartea cu elementele chimice a fost citită, la fel și Matilda, o dădacă nemaipomenită. Despre Fetița care a salvat Crăciunul mai avem foarte puțin și vă putem spune părerea noastră. Așadar, spor la citit că avem ce!

 

„Povestește-mi ceva” de Sharon Creech

E ceva timp de când tot citesc despre părerile unor specialiști care ne învață ce cărți să citim, cum, unde, în compania cui, la ce ore, cu voce tare sau în gând și tot așa. Nu mă pot pronunța asupra acestor spuse dar eu una nu înțeleg, și pace, multe din cele enumerate mai sus.

Tot aud că nu merită să achiziționez mai știu eu ce carte pentru că nu atârnă de ea nici o medalie, pentru că nu are nu știu ce ilustrator ori pentru anumite neajunsuri de tipărire.
Și tot așa, nu pricep o bună parte din aceste enunțuri.

Mai nou, văd că suntem îndrumați să boicotăm nu știu ce editură pentru că a îndrăznit să publice persoane care nu au dreptul moral de a face parte din tagma scriitorilor, de parcă dacă ai scris o carte înseamnă că automat ești scriitor. De-a lungul timpului, foarte mulți nu au reușit să demonstreze că merită să stea în tagma scriitorilor asta ca să nu mai vorbim de scriitori adevărați care dintr-un motiv sau altul au avut de trecut praguri destul de înalte pentru a rămâne pe această panoplie.

Eu nu sunt critic literar și nu am studiile necesare pentru a da verdicte. Sunt un cititor, care cumpără cartea și care în urma lecturării ei decide dacă e bună sau nu, dacă merită lăudată sau nu. Asta în funcție de scara mea de valori și de putința mea de înțelegere a ceea ce transmite ea. A blama o scriere și a o face praf doar din nu știu ce considerente nu cred că este sănătos nici pentru cititor și nici pentru scriitor. Dacă ne place ceea ce scrie X, continuăm să îl citim și dacă nu, ne oprim. Dar nu cred că dacă-l denigrăm, rezolvăm ceva.
Negreșit există cărți bune și mai puțin bune, așa cum există cărți excepționale și cărți mizerabile. Dar numai cititorul, cel care efectiv a citit cartea, poate hotărî, pentru el, unde o încadrează.

Am citit mulți autori și de aici și de afară care erau ridicați în slăvi dar mie nu-mi transmiteau nimic. Și erau nume, nu glumă și am priceput că era peste putința mea de a-i înțelege. Am citit povești care mi-au uns sufletul și pe care nu le premiase nimeni dar pentru care nu am regretat o clipă timpul alocat.
Consider că fiecare cititor trece povestea prin filtrul lui, prin trăirile pe care le-a avut și el și personajul dintre pagini și prin multe alte etape.
Dar să revin la cartea despre care vreau să vă vorbesc. Una care ne-a plăcut foarte mult și care nu anunța nimic din finalul ei.

Povestește-mi ceva e o poveste care debutează cu multă veselie și episoade care-ți descrețesc mintea și te descătușează după o zi tensionată, pentru ca pe măsură ce înaintezi să constați că lucrurile nu sunt ceea ce par.

Despre ce-i vorba?
Despre o fetiță care ajutată de bunicii ei încearcă să înțeleagă ce se ascunde într-o propoziție:

Nu judeca un om până nu ai umblat două luni în mocasinii lui.

Nu am de gând să povestesc peripețiile prin care trece Salamanca, fetița de treisprezece ani, personajul principal al cărții, dar vreau să vă îndrum să reflectați asupra cugetării de mai sus, asta pentru că tare mai avem tendința de a pune etichete cu o ușurință teribilă.

Ce ne-a plăcut?
Luca a vorbit mult despre atitudinea profesorului Birkway, cel care a avut proasta inspirație de a citi din jurnalele intime ale școlarilor la clasă. Când a realizat ce a făcut, și-a cerut scuze în fața elevilor săi și a mărturisit eroarea în care s-a aflat. Asta pentru a menționa un episod din carte pentru că au fost și altele care i-au dat mult de gândit și care au provocat multe discuții înainte de culcare. Cu lacrimi ori hohote de râs.

Ce m-a impresionat pe mine?
Modul în care au procedat bunicii Salamancăi, dar și tatăl ei. Un model de înțelepciune și de atitudine potrivită la momentul oportun.

Nu mai spun nimic pentru că merită, chiar merită să vă aplecați asupra ei, copii și adulți deopotrivă. Asta din punctul meu de vedere, al unui cititor bucuros de momentele în care poate așeza la suflet încă o aventură fără de care ar fi fost mai săracă. Și asta datorită unui scriitor care a știut să vibreze la unison cu el.

Advent 2017 * Ziua cu numărul 11

O nouă săptămână a început. Una în care astăzi, la primele ore, trebuia dată teza la matematică. S-a contramandat pentru miercuri. De ce, nu mai are importanță.

Este pentru a treia oară în decurs de câteva zile când sunt sunată de la școală că Luca nu se simte bine. De data asta am mers la medic iar în urma consultației, mâine trebuie să mergem la analize. Pe aici bântuie un soi de viroză care se manifestă prin crampe la burtă, stări de vomă dar nu febră ori alte cele. Vom vedea mâine cum se prezintă analizele.

După aceste episoade care durează două-trei ore, și un repaus la pat, totul revine la normal și ziua își urmează cursul.

Dar înainte de a începe temele și ce mai e programat, întâietate are cartolina și cartea zilei.

Cartea de astăzi este una bilingvă și am avut tendința de a i-o arăta de multe ori. Răbdarea a câștigat și iată că am asociat-o zilei cu numărul 11. Numele ei este Copacul dorințelor/The wishing tree și este singura carte pentru copii a lui William Faulkner. E o tipăritură dichisită cu o copertă cartonată și niște foi lucioase, delicate la atingere. Ilustrațiile sunt semnate de Don Bolognese iar traducerea de Iulia Gorzo.

Câteodată scriitori mari scriu cărți mici, care pentru o vreme trec aproape uitate, sau care ajung rare obiecte de colecție, citite de puțini – deși sunt atât de inteligente, de amuzante și de bine scrise că ar putea să devină oricând clasice. Faulkner nu intenționase să publiceCopacul dorințelor, singura lui carte pentru copii, pe care o scrisese pentru fetița unei femei pe care o iubea – și care a fost publicată la 40 de ani după ce-a fost scrisă și la doi ani după moartea autorului.

În dimineața zilei ei de naștere, Dulcie e vizitată de un roșcat curios care scoate tot timpul câte ceva ciudat din ruscac, fie că e o scară, o trăsură sau un ponei. Împreună cu servitoarea Alice și cu frații George și Dicky, pornesc toți în căutarea copacului dorințelor, înfruntând multe și stranii obstacole pe drumul întortocheat, care amintește de poveștile năstrușnice, irezistibile ale lui Lewis Carroll.

Sometimes great writers write small books, that for a while go forgotten or end up being rare collectors’ items, read by very few – although they are so intelligent, funny and well written that they can at any time become classics. Faulkner did not intend to publish The Wishing Tree, his only book for children, which he had written for the daughter of a woman he loved; The Wishing Tree was published 40 years after having been written and two years after the death of its author.

In the morning of her birthday, Dulcie is visited by a curious red-headed boy which pulls out all sorts of things from his satchel: ladders, ponies, carts. Together with maid Alice and brothers George and Dicky, they all go out in search of the wishing tree, facing many and weird obstacles on the entangled road, that reminds readers of the odd, irresistible stories of Lewis Carroll.

Lista noastră capătă consistență și sunt extrem de bucuroasă că în zilele de vacanță vom putea intra în atât de multe lumi. Sănătoși să fim!

Școlărel de clasa a V-a * „Numără stelele. O poveste din Copenhaga” de Lois Lowry

Încă o carte s-a alăturat celor pe care le-am citit la malul mării. Trebuie să mărturisesc că ea a fost recomandată tot de o doamnă profesoară extrem de îndrăgită de noi, care s-a cuibărit în sufletul nostru de multă vreme și căreia îi mulțumim pentru grija pe care o are de sufletul nostru. Se știe ea care este!

Așadar, la malul mării, am făcut cunoștință cu Annemarie, protagonista cărții Numără stelele. O poveste din Copenhaga.                                                      

Mi-a fost oarecum teamă de cum anume va reacționa Luca, dar ce spun eu teamă – că nu așa-i corect – ci mai degrabă un semn de întrebare mare s-a conturat în mintea mea pentru că știam despre ce este vorba în poveste. Am citit de-a lungul timpului cărți care tratează tema holocaustului și ele m-au emoționat profund. Despre „Băiatul cu pijamale în dungi” am scris aici, despre Jurnalul Annei Frank nu am apucat s-o fac iar în ceea ce privește alte titluri care povestesc aceste orori, poate-mi voi face curaj să să vă destăinui părerea mea. Vizita pe care am făcut-o la Auschwitz-Birkenau m-a zguduit profund și ceea ce am simțit acolo nu voi uita NICIODATĂ!

De aici și teama mea legată de lectura pe care tocmai ne pregăteam să o atacăm. Pentru orice eventualitate, am mai luat o carte cu noi dacă așa ar fi cerut situația.

Când Luca s-a apucat de citit era frig, soarele nu prea încălzea iar vântul accentua acest disconfort. Așa că, l-am acoperit cu un prosop pentru a se încălzi. Și ce a urmat nu a fost chiar conform previziunilor mele.

Am dat peste o poveste care nu a prea reușit să ne bage în atmosferă. Eu, care-l pregătisem în prealabil arătându-i o parte din ororile făcute de naziști, am fost întrebată – la un moment dat – de ce simt așa de cumplit toate aceste lucruri. Pentru că povestea Annemariei nu îți face pielea de găină și nici nu-ți mărește pulsul. E cumva forțată și dă un aer soft nenorocirilor întâmplate în acea perioadă. Modul în care copila reacționează în prezența soldaților nemți, umanizați pe undeva, e nefirească și nu are nimic de a face cu realitatea.

În rest, avem de citit – părinți și copii deopotrivă –  o poveste despre curaj și prietenie, implicare și omenie dar mai ales despre curajul oamenilor de a-și salva semenii în situații care par fără de scăpare. Uneori, asta se întâmplă cu prețul vieții celor curajoși. Iar Annemarie și familia ei se hotărăsc s-o salveze pe fetița prietenilor evrei, spunând că ea este de fapt sora respectiv fiica lor.
Poate pentru vârsta de 10 ani, cea de la care este recomandată citirea ei, așa trebuie să fie redată. Rămâne la latitudinea fiecăruia cum anume o va percepe și o va interpreta. De învățat se găsește ceva în fiecare carte.
Spor la citit!

Școlărel de clasa a V-a * „Care-i faza cu cititul?”

Editura Arthur vine în întâmpinarea celor care nu știu încă ce beneficii aduce lectura, cu o serie de cărți a căror denumire nu poate decât să te facă curios: „Care-i faza cu cititul?”.
Cărțile care fac parte din colecția „Cărțile mele”, coordonată de Liviu Papadima, vin să facă atractivă această îndeletnicire atât de ocolită de marea majoritate a oamenilor.
În prima carte, o serie de 25 de autori celebri români, Florin Bican, Paul Cernat, Ioan Groşan, Dan Lungu, Robert Şerban, Rodica Zane, Cezar Paul Bădescu, Laura Grunberg, Călin-Andrei Mihăilescu, Dan Sociu, Cristian Teodorescu, Călin Torsan, Ioana Bot, Mircea Cărtărescu, Fanny Chartres, Vasile Ernu, Bogdan Ghiu, Simona Popescu, Vlad Zografi, George Ardeleanu, Neaju Djuvara, Caius Dobrescu, Ioana Nicolaie, Ioana Pârvulescu, Doina Ruşti, povestesc cum a debutat în cazul lor pasiunea pentru citit.
În a doua, „Care-i faza cu cititul? juniorii”, Liviu Papadima a adunat 20 de povești ilustrate de 5 desenatori pricepuți. Antologia de față a apărut în urma unui concurs organizat de Editura Arthur, „Locuiește în poveste”, de aici fiind selectați cei prezenți în carte.

În ceea ce ne privește, a fost printre primele cărți ale acestei vacanțe de vară, iar atunci când ne-am apucat de ea (pentru că nu mă pot abține să nu le citesc și eu), cartofii erau în floare, levănțica se fălea cu violetul ei parfumat, iar soarele îți șoptea în orice clipă că poți face numai ce vrei. Pentru că, nu-i așa?, în vacanță faci tot ce vrei tu.

Poveștile din acest volum nu au cum să nu-ți placă pentru că au pe ceva special dar mai ales pentru că sunt concepute de copii talentați și pasionați de scris. Și, poate, și pentru că în unele regăsești gânduri pe care le-ai avut și tu dar nu ai mers până la capăt, așternându-le pe hârtie.

În unele dintre aceste povești ești învățat cum anume să mai renunți la tehnologie, și ți se dezvăluie părți ascunse ale cărții, care o dată descoperite, te fac să aloci mai puțin timp tabletei și calculatorului pentru a da frâu liber imaginației din timpul cititului. Atunci, în timpul lecturii, tu ești cel care-și conturează imaginea personajelor, ajutat de scriitor, fără a ți le prezenta cineva prin filtrul lui. Cine a trăit experiența pe care ți-o dă vizionarea ecranizării  unei cărți, după ce a citit cartea și nu înainte, știe la ce anume mă refer. Plus că, într-un film multe din detalii/acțiuni/locuri sunt sărite ori prezentate superficial.

Din această antologie, printre preferatele lui Luca s-au numărat: „Conferința personajelor” de Tudor Alexandru Trif, „Probleme cu cititul” de Ștefana Fusaru, „La ce bun un manual” de Paul Valașutean, „Epistolă către domnul Homer” de Maria Alexandru.

Să aveți poftă de citit!

 

Școlărel de clasa a V-a * „Inimă de cerneală” de Cornelia Funke

Pe lângă o sumedenie de lucruri minunate pe care le-a adus Luca în viața mea, care nu pot fi cuantificabile, unul este acela al lecturilor pe care deatfel nu aș fi ajuns să le citesc fără el care a fost și este înlesnitorul. Fie că parcurgem cărțile împreună, fie că asta se întâmplă separat, lumile pe care el o aduce în existența mea sunt neprețuite. Am avut prilejul să trăiesc atâtea vieți, încât îi sunt extrem de recunoscătoare.

Una dintre întâlnirile memorabile a fost cu personajele Corneliei Funke din „Inimă de cerneală”.  Nu eram la prima întâlnire cu această scriitoare dar de cartea despre care vă voi povesti astăzi nu știam nimic și nici ecranizarea nu o văzusem (e valabil și acum).

Această carte este una care ar trebui, musai, citită de orice lector pasionat, indiferent de vârsta lui. Eu, una, pot afirma că am fost cucerită de personaje, acțiune dar mai ales de modul în care a ales autoarea să ni le prezinte.

Am început cartea acasă, la câteva zile după ce clopoțelul a sunat finalul școlii. O aveam achiziționată de ceva vreme, alături de volumul doi. Trebuie specificat că este o trilogie, volumul trei nefiind încă tradus în românește. Așa că am pus-o în bagajul nostru de vacanță. Aveți idee cum au decurs aventurile lui Meggie, Mo, Elinor și toți ceilalți la malul mării? Experimentați!

Meggie este o fetiță de doisprezece ani care trăiește alături de tatăl ei, un om pasionat de cărți. Dar nu numai pasionat ci și implicat în „repararea” lor. Cu alte cuvinte, Mo este un „doctor de cărți”. Odinioară, formau o familie, dar datorită harului său, Mo a scos o bandă de tâlhari dintr-o carte în timp ce citea alături de soția sa, Teresa. Tâlharii au ieșit iar ea a intrat în carte. Mo, cel al cărui care glas este și har dar și blestem! După ce au rămas singuri, Mo construiește cu fiica lui o relație bazată pe încredere și armonie, o prietenie care, la nevoie, poate distruge orice barieră, ceea ce s-a și întâmplat la un moment dat.

Mo duce alături de fiica lui o viață destul de ciudată fiind mereu pe drumuri, în funcție de comenzile pe care le are de rezolvat. E evident că el are un sentiment de vinăvăție datorită celor întâmplate cu soția lui dar speră, ca într-o zi, totul să se rezolve.

Banda de tâlhari continuă să fie pe urmele lui și așa, fetița intră într-o aventură care va avea să-i dezvăluie un secret pe care nu-l știa: că are același har ca și tatăl ei adică poate scoate personajele din cărțile pe care le citește cu voce tare. Care dintre cei care citesc nu s-au gândit la așa ceva? Există vreunul? N-aș crede!

Alături de tatăl ei, Meggie nu are parte de un cămin – în adevăratul sens al cuvântului -dar asta se va schimba atunci când ajunge la mătușa ei, sora tatălui, Elinor, acea persoană care și-a dedicat toată viața pasiunii ei. Cărțile! Elinor este o femeie care are cuvintele la ea tot timpul, e cu „gura mare”, acidă. Nu iubește copiii și singura ei rațiune de a trăi sunt cărțile, cele pe care le îngrijește cu un devotament desăvârșit. Are o casă- bibliotecă, iar aici se găsesc exemplare rare din cărți de mult dispărute. Dar Elinor este și altfel iar nepoata ei va avea ocazia să o cunoască foarte bine.

Din banda de hoți care iese din carte, un personaj este deasupra tuturor. Numele lui este Deget de praf, un îmblânzitor al focului care nu a reușit să se acomodeze timpului în care a aterizat. Așa cum Mo stăpânește cuvintele, la fel și Deget de praf stăpânește focul.

Am simțit ceva aparte și față de Fegnolio, scriitorul poveștii „Inimă de cerneală”, cel pe care Mo îl caută în speranța de a mai găsi un exemplar al cărții. Iar bătrânul – de acum – scriitor are parte de întâlnirea vieții lui: acea cu personajele create de el. Mi-ar fi plăcut ca schimbarea finalului poveștii de către Fenoglio, atunci când era prizonierul lui Capricorn, să fie mai cărnos, nu așa de sarbăd, dar nu știu dacă poți fi perfect din toate unghiurile. Nici pe Tinker Bell nu aș fi adus-o în poveste și nici pe soldățel, dar asta e doar o părere personală.

E o poveste în care avem de toate; umor, suspans, schimbări de situație și multă aventură. Și mai avem și niște motto-uri minunate la fiecare început de capitol așa cum la final de capitol există câte o mică ilustrație.

Așteptăm cu nerăbdare să ajungem acasă pentru a putea continua volumul doi. Și sperăm ca cel de-al treilea să apară repede pentru ca povestea să fie completă.

Spor la citit!

Școlărel de clasa a V-a * „Refugiul reptilelor” de Lemony Snicket

Exact ce s-a întâmplat în cazul „Înneguratul început” de Lemony Snicket, s-a repetat acum cu continuarea seriei de evenimente nefericite. Pentru că am văzut că are așa succes, ziua de 1 Iunie a adus pe lângă altele și o serie de cărți. Prima „atacată” a fost povestea celor trei orfani Baudelaire.

„Refugiul reptilelor” a fost citită cu mult interes și ne pare rău că nu avem și partea a treia. Pentru că așa cum arată filmul, trebuie să mai existe și o continuare. E drept că de data asta, mini-vacanța de 1 Iunie ne-a permis ca lectură să o facem în aer liber. Soarele a fost extrem de generos și nu am dorit să-l ocolim, cu atât mai mult cu cât nu peste multă vreme vom pleca la mare. Nu mai este foarte mult și abia așteptăm!

Locul nostru de lectură, cel de aici de acasă, este minunat. Nu am cuvinte să descriu ce atmosferă excelentă ne însoțesc textele pe care dorim a le citi acolo. La această lectură, cu atât mai mult, am avut parte de un adevărat concert al broscărimii, cea care era în plin sezon de îndrăgosteală dar mai ales de procreere. Faptul că toate sunetele nu sunt perturbate de activitatea omenească, face la ele să se audă pure și nealterate.

Am vorbit mult pe marginea lor și chiar dacă nu erau doar reptile, broscărimea a necesitat o analiză destul de amănunțită.

În al doilea volum al aventurilor celor trei frați, contele Olaf își face apariția tocmai când copiii erau liniștiți și bucuroși că dăduseră peste un tutore bun și omenos: doctorul Montgomery, cel care va deveni unchiul Monty. El era un reputat herpetolog și se pregătea pentru o nouă expediție, în Peru, acolo unde spera să-și desăvârșească anume studii. I-a întâmpinat pe frați cu mare bucurie și i-a tratat cu respect și înțelegere. Faptul că le-a permis ca fiecare să aibă camera lui dar și tortul de întâmpinare a mai șters din neliniștea pe care au avut-o atunci când au trecut pentru prima dată prin tufișurile în formă de șarpe care se aflau în curtea casei. În Refugiul Reptilelor existau tot soiul de șerpi, dar fiecare stătea închis în cușca lui, nereprezentând nici un pericol dacă nu umblai acolo.

Nu lipsesc aliterațiile nici din continuare: „Refugiul Reptilelor”, „Drumul desfundat”, „Portul Pâclos” așa cum continuă explicația cuvintelor. La minutul 1:30, după ce am ascultat concertul broaștelor, am înregistrat un astfel de fragment unde este exemplificat acest lucru.

Sunt palpitante situațiile prin care trec copiii și merită să le aflați singuri. Noi așteptăm, nerăbdători, să citim continuarea. Voi? Ați reușit să achiziționați cărțile?

Școlărel de clasa a V-a * „Înneguratul început” de Lemony Snicket

Dacă vă spun că era miezul nopții și Luca nu dorea cu nici un preț să se culce până nu termină cartea, veți spune că nu e ok. Da, știu! e școală, dar la noi, în săptămâna asta se învăță altfel. Și eu pe lângă copil. Așa că nu am considerat o tragedie că am decalat, ceva mai mult, ora de culcare.
„Înneguratul început” ne suna cunoscut încă de la primele rânduri și pe măsură ce înaintam cu lectura, am realizat că am văzut un film ecranizat după această carte. Interpretarea lui Jim Carrey este magistrală.

Dar asta nu a împiedicat cu nimic plăcerea de a citi, din contră, am realizat (mai ales Luca) cum anume se vede o carte prin ochii proprii și cum e să-ți fie zugrăvită de alții.
Cartea a sosit în casa noastră prin Clubul de lectură de la școală. Mai avem doar una singură de primit, la ofertele de la Club mă refer, și gata, vine vacanța!

Revenind la carte, mă bucură nespus plăcerea lui de a citi iar când prinde ceva care-i merge la suflet, are tendința de a terminaatunci, fără pauze. Probabil că asta ni se întâmplă tuturor dar din păcate timpul nu prea ne dă voie să facem chiar numai ce vrem.

Așadar, povestea celor trei orfani Baudelaire nu are cum să nu impresioneze.
O fetiță de paisprezece ani, Violet, cu un talent deosebit să inventeze și să construiască dispozitive, un băiat de doisprezece – Klaus, pasionat de lectură și Sunny de numai un anișor și un pic, primesc o veste cutremurătoare: conacul familiei este mistuit de un incendiu iar părinții lor nu reușesc să se salveze.
Vestea le este dată de domnul Poe, atunci când cei trei se jucau pe plaja Nisipurilor Nesărate iar din acest moment totul se schimbă. Ei stau pentru o perioadă la acest domn Poe, care era împuternicit să vegheze la averea lor până ce sora cea mare va împlini optsprezece ani. Dar cum părinții lăsaseră scris că cei trei trebuiau să aibă un tutore din familie, copiii ajung la un anume Conte Olaf, o catastrofă de om.
Peripețiile sunt multe și spectaculoase dar pentru asta va trebui să citiți cartea singuri pentru a nu vă știrbi din plăcere.
Un aspect care mi-a plăcut foarte mult a fost acela a explicării anumitor cuvinte care apar în poveste chiar atunci. Nu există un dicționar la finalul cărții și nici vreo notă în josul paginii ci explicarea sensului corect a cuvântului respectiv se împletește în text.

– În ultima vreme am fost foarte agitat din pricina spectacolelor cu trupa de teatru și mi-e teamă că am fost cam inabordabil.
Cuvântul „inabordabil” care este minunat, însă nu descrie câtuși de puțin atitudinea Contelui Olaf față de copii. El înseamnă „de care nu te poți apropia” și ar putea să descrie pe cineva care, la o petrecere, stă într-un colț și nu vorbește cu nimeni. În niciun caz nu descrie pe cineva care dă un singur pat la trei persoane, le obligă pe acestea să facă munci îngrozitoare și le plesnește peste față. Există o mulțime de cuvinte pentru un astfel de om, dar „inabordabil” nu este unul dintre ele. (pag. 76)

Deasemenea, Luca a întâlnit aici ce anume înseamnă aliterație.

Conform Dex-ului – ALITERÁȚIE, aliterații, s. f. 1. Procedeu stilistic care constă în repetarea aceluiași sunet sau a unui grup de sunete în cuvinte care se succed.
Ori lui Lemony Snicket îi plac jocurile de cuvinte: „Nisipurile Nesărate”, „Bulevardul Bulversat”, „Înneguratul început” vin să confirme acest lucru.

De un real folos ne-a fost și Jurnalul de lectură, unde am găsit tot soiul de întrebări și provocări propuse de Ioana Vîlcu. Le-am parcurs cu drag și spor. 🙂

Am comandat, deja, continuarea acestei aventuri. La cât de repede vine curierul, sunt convinsă că de Ziua Copilului, Luca va avea o mare surpriză. Nu știe că e tipărită și azi noapte își exprima regretul că are cine știe cât de așteptat. Și uite că nu va fi așa!
Ați apucat să citiți cartea? V-a plăcut?