Final de periplu englezesc – ziua a noua – tot cu Berend

Iată că a sosit și ziua plecării. Cea pe care nu o așteptam deloc, nici unul dintre noi.Poate va veni și momentul în care vom putea zăbovi mai mult, dar acum trebuie să ne reîntoarcem la activitățile noastre, și ce-i mai important, la școala pe care o urmează Luca.
Cu toate că nu s-a lăsat pe tânjală, lucrând în fiecare zi câte ceva, mai este de recuperat din materia predată preț de cele 10 zile cât a lipsit. Am înțeles de la colega lui, cea drăguță care ne-a dat temele, că au lipsit mulți copii, în unele zile chiar și 10, pentru că sunt bolnavi.

Revenind la plecarea noastră, cu o zi înainte, atunci când am căutat bilete pentru a ajunge la aeroport, am constatat că nu avem legătură ok și trebuie să plecăm mai devreme pentru a putea prinde avionul. De la Colchester la Londra – aeroportul Luton este o distanță destul de mare, pe care am parcurs-o din mai multe bucăți.
Astfel, am luat taxi-ul la ora 10:15, care ne-a dus la stația de autobuz, de acolo de unde pleacă mașinile spre destinație. Biletele, pentru un adult și un copil, au costat 50 lire.
Înainte de a pleca, am bâut câte ceva cald, am făcut niște senvișuri pentru drum și am verificat dacă totul rămâne în ordine.
Răzvan deja era plecat la Universitate, acolo unde a avut de susținut un proiect, în fața unei audiențe destul de mari, așa că a rămas să ne descurcăm singuri, spre nemulțumirea lui Luca.

Taxiul a sosit la timp și așa am avut răgazul necesar să prindem primul autobuz.

Prima stație a fost la Stansted, aeroportul pe care am aterizat atunci când am venit. De data asta am coborât pentru a lua alt autobuz până la Luton. Nu am avut mult de așteptat, doar treizeci de minute, și cum totul a mers ceas, la ora stabilită am plecat spre destinația finală.

Odată ajunși, ne-am încurajat pentru perioada destul de mare pe care am avut-o de așteptat: 5 ore.

La ora 15:00 am făcut check-in-ul, am trecut de controlul de frontieră și am ajuns în zona în care totul este la supra preț, așa cum este în toate aeroporturile din lumea asta. Am auzit multe discuții legate de dorințe și putințe, însă fiecare după puteri și după buzunare ori carduri.

În ciuda faptului că aveam mâncare la noi, aromele l-au doborât pe Luca, dorindu-și să mănânce o mâncare caldă, alegându-și un meniu japonez de la Wasabi. Aici porțiile erau destul de mari, sățioase, și nu a putut să mănânce tot, dar satisfăcându-și pofta.

Ei, cu burta plină altfel se vede lumea și orele de așteptare! Am mai citit, am mai privit, am mai băut o apă și așa, la 17:45 a fost anunțată poarta la care se făcea îmbarcarea. Numai că, nu știu din ce motive, totul a întârziat cu mai bine de jumătate de oră, acest fapt aducând o stare de tensiune în rândul călătorilor, mulți dintre ei cu carențe mari comportamentale. Aveam să descopăr mai târziu că nu contează nația pentru a demonstra că există aceste lipsuri de comportament.

Pe o ploaie torențială, cum altcumva, și un vânt pe măsură, la un moment dat am urcat și în avion.

Iar acolo am avut parte de o situație inedită pentru că un grup de 12 tineri englezi au cântat, râs, dansat și băut cât a durat zborul. Nu au fost recalcitranți, ci foarte bucuroși, dar eu nu am mai văzut așa o harababură în timpul unui zbor. Unde mai pui că la check-in, cei de acolo au dat bilete pe rânduri care nu erau în avion, adică în avion erau doar 26 de rânduri iar ei au dat locuri pe 29 A, B. C. Noroc că erau multe scaune neocupate și așa s-a rezolvat problema.

Noi am citit, o bună bucată de drum, asta și pentru că Luca a fost foarte încântat de faptul că în avion era semi-întuneric și a trebuit să aprindem „veioza”. Copilul a terminat volumul 5 din seria lui Lemony Snicket, „The Austere Academy” (Series of Unfortunate Events) cel pe care-l cumpărasem de la Waterstones cu câteva zile în urmă.

După ce a terminat-o, a vrut să mai cititm din cartea noastră: Insula lui Abel de William Steig. Cum o vom termina, vă vom spune ce și cum e cu ea, însă vă putem mărturisi că este foarte frumoasă.

Luca a tot privit pe geam, dar nu a reuși să vadă nimic, imaginea fiind mai ofertantă la aterizare.

Era trecut de miezul nopții când am ajuns însă important este că a fost bine. Obosiți și plini cu mii de gânduri, ne-am dus la culcare, așa sentimentele culcușindu-se în mintea și inimile noastre. Și am adunat câteva. 🙂

O experiență pe care nu știu cât de priceput trebuie să fii pentru a o descrie așa cum a fost cu adevărat. Pentru mine, Londra este o destinație mai specială, iar motivele sunt lesne de dibuit și sunt foarte fericită că am putut reveni. Aș face-o oricând, fără nici o reținere. Vă invit să experimentați și voi pentru că merită. Mulțumesc frumos și domnului K.J. Mecklenfeld, fără de care nu am fi vizitat minunăția de muzeu al jucăriilor.
Mai sunt multe de povestit, despre hotel, metrou însă voi căuta să consemnez și aceste lucruri pentru a fi de ajutor și altora. Poate.

„Elefantul magicianului” de Kate DiCamillo

Pentru cei care ne vizitează și ne cunosc, știu că avem o slăbiciune pentru Kate DiCamillo. S-a întâmplat după ce Luca a văzut și citit Miraculoasa călătorie a lui Edward Tulane. Nu voi uita niciodată reacția lui, una care este și acum plină de surâs atunci când vine vorba despre acest subiect.

Odată lecturând una dintre scrierile ei, am căutat și achiziționat cam tot ceea ce a apărut pe piața românească. Și așa am citit despre Despereaux, Flora și Ulise și ne-am bucurat, recomandându-le și altora. Următoarea pe listă este „Because of Winn Dixie” și cred că peste puțin timp vom putea să vă povestim și despre ea.

Dar să revin la Elefantul magicianului, cea pe care tocmai am terminat-o.


Dacă ar fi să spun un cuvânt despre ea, doar unul, aș spune „gri” dar nu în sensul de tern, cenușiu, plictisitor.
Am spus „gri” pentru că e o poveste serioasă, în care sunt amestecate fapte reale cu fapte magice, împreună formând un tot care te îndeamnă să-l afli.

O carte care ne aduce o poveste frumoasă, plină de emoții legate de teme adevărate, în care legăturile de familie se dovedesc a fi foarte puternice.
O poveste fermecătoare care se cere a fi citită cu voce tare și care nu cred că este adresată doar copiilor.

Un băiețel, Peter Augustus Duchene, încearcă să-și găsească sora cu ajutorul altor personaje: un bătrân soldat infirm, un magician, un elefant, un cerșetor și câinele lui orb, un polițist și o contesă.
Toți, reușesc să țeasă o poveste despre adevăr, dragoste și speranță.

Totul începe când bâiețelul risipește banii dați de tutorele lui, Vilna Lutz, un bătrân militar infirm, pentru a cumpăra cei mai mici pești și o bucată de pâine, pe o ghicitoare care spune că-i poate da răspunsul la cea mai chinuitoare întrebare: trăiește sau nu, sora lui Adele?

Urmează o serie de întâplări pe care nu doresc a le dezvălui, pentru a nu fura farmecul, dar trebuie să mărturisesc că povestea are tot ce-mi place într-o carte pentru copii, potrivită și adulților: mister, minune, speranță, uimire, imaginație și scriere frumoasă.

O întrebare care s-a tot ivit a fost aceea, de ce autoarea a optat pentru introducerea în poveste a unui elefant iar răspunsurile au fost diferite, pe măsură ce am înaintat în acțiune, alături de personajele nou apărute.

Am căutat și versiunea în limba engleză pentru a se putea citit fragmente și așa.

Book: The Magician’s Elephant

Am scris și câteva întrebări la care micul cititor să răspundă și pe care le găsiți mai jos, poate veți dori și voi să răspundeți.

Elefantul magicianului

Mi-ar plăcea o activitate alături de mai mulți copii pentru că sunt convinsă că ar fi incitant și foarte interesant de aflat părerea lor.

Până atunci, vă las să vă delectați cu un interviu dat de autoare dar și de ilustratorul cărții, Yoko Tanaka, asta pentru a vă convinge că merită să o achiziționați pentru a o citi. Pentru că, nu-i așa?, nimic nu se compară cu mirosul de tipăritură nouă și cu sentimentul pe care-l ai atunci când ții o carte în mâini. Spor la citit!

A Q&A with Kate DiCamillo
author of The Magician’s Elephant

What is your definition of magic? What has happened in your life that is magical or unexpected?

I guess my definition of magic is something very close to the definition the magician gives toward the end of the story: „Magic is always impossible. It begins with the impossible and ends with the impossible and is impossible in between. That is why it is magic.” I would add, though, that while magic is impossible from beginning to end, it is also possible. Somehow (who knows how?) the impossible gets turned into the possible. That’s magic.

Which leads very nicely into the next part of this question: What has happened in my life that is magical or unexpected?
Telling stories seems like magic to me; it seems both impossible and possible in that same way. And what has happened to me and my stories — people reading them, liking them, and me getting to make my living telling them — well, talk about unexpected. Talk about magical.

The Magician’s Elephant features an animal character. This is a common theme in your novels. Why an elephant this time?

I didn’t think, Oh boy, I’m going to put an elephant in a story. I guess it happened this way: The story began for me with the magician and the fact that he wanted to perform real magic, true magic. That magician appeared before me in the lobby of a hotel in New York City. I had, in my satchel, a notebook that I was going to give as a gift to someone. The notebook had an elephant on the cover. And when I went into my bag to get my notebook to write a description of the magician I had just caught sight of, I happened to see that other notebook, the one with a picture of an elephant on the front of it.

Was there a specific place that inspired the setting for the city of Baltese?

No, but after I finished writing The Magician’s Elephant, I saw a movie that took place in Bruges, and I couldn’t concentrate at all on what was happening in the movie because I was so struck by how much Bruges looked like the city of Baltese, the city I had imagined.

The fortuneteller tells Peter that „truth is forever changing.” Why is this an important line in the story, and why did you want to share it with children in general?

I think this comes back to the whole idea of the impossible suddenly becoming the possible. We have to remain open to those moments when everything can change. I actually think that children are much better at doing this than adults are because they are much less likely to see things in a black-and-white way. All of us, children and adults, need to remind ourselves that the impossible can become possible. That’s one of the great gifts of stories.

What was your predominant feeling while writing this book? Was it faith, or fear? Do you know how your endings will turn out when you start?

Oh, I’m always afraid when I’m writing. And I never know how things will turn out. This time around it was particularly terrifying because there were so many different balls up in the air, and I had no idea how I would catch them all. But even though I was terrified, I was also, in a strange and wonderful way, healed by the telling of this story. I got out of my own way and let the story tell me how it would all come together. At the same time, I felt something come together, kind of knit itself, inside of me.

How do you feel about the illustrations? Have you ever met Yoko Tanaka?

I think the illustrations are an astonishment, a wonder, a marvel. They literally take my breath away. They are haunting and otherworldly and just exactly right. I have never met Yoko, no. And yet she painted the world I imagined.

Isn’t that strange and wonderful?

Impossible, but true.

A Q&A Yoko Tanaka, illustrator of
The Magician’s Elephant

What was your first reaction when you were asked to illustrate a novel by Kate DiCamillo? Were you familiar with her work?

When I was first contacted about The Magician’s Elephant, my schedule was very tight, with two upcoming gallery shows, and I almost didn’t take the job. I wasn’t familiar with Kate’s work at that time. But my agent, Steven Malk, suggested very strongly that I read the story. When I read the manuscript for the first time, I was simply amazed, and I immediately asked one of the galleries to postpone my show. I’m so fortunate to have been able to work on this project.

How did you decide on the palette and style for the illustrations?

It was a very lucky thing that I saw the scenes of the story so vividly in my mind when I read it. I also felt that the story had an atmosphere and tone that were similar to what I create in my regular work. So the palette and style just naturally emerged. And Candlewick’s creative director, Chris Paul, gave me wonderful direction.

Were there many ideas or drafts that you went through before deciding on the right one for each illustration? What was your creative process for making each piece of art?

As I mentioned earlier, I had a strong impression of each scene as I read it, so it wasn’t difficult to capture these scenes in sketches. The dificult part for me was deciding how much detail I should show in the images. It’s a story that takes place some hundred years ago somewhere in Europe, but that’s not the point of the story at all. I did lots of research about the architecture and clothing of the period, but I used it minimally.

Which is your favorite of your illustrations for The Magician’s Elephant?

My favorite illustration is in chapter 13, when Peter eats stew at Leo’s house. I especially like this chapter because it describes so well how Peter’s frozen mind is melted by his conversation with Leo and Gloria — and by Gloria’s stew. I hope my illustration captures their emotions.

Did you do anything differently for this book, stylistically or artistically, that you had never done before?

Doing precise character sketches was something new for me. But it helped so much when I worked on each scene later on. It was also suggested that I create a „height scale” for all the characters, and this helped even more to make them come alive clearly in my mind. (sursa: bookbrowse.com)

„Timm Thaler sau râsul vândut” de James  Krüss

Timm Thaler sau râsul vândut de James  Krüss, o carte despre care voi lăsa inima să vorbească. E adevărat că a făcut parte din lectura de seară, cea pe care o fac cu voce tare alături de Luca. În ultima perioadă nu citesc doar eu, ci și el, într-o îngemănare pe care nu am cum s-o descriu în cuvinte.

Cea mai proastă zi din viața micului Timm Thaler este ziua în care moare tatăl său. Se trezește singur cu mama sa, vitregă și isterică și cu fratele lui vitreg, Erwin. Copleșit fiind de durerea lui, caută singurul loc unde se simte aproape de tatăl său: la hipodrom, la cursele de cai. La îndemnul unui străin care pretinde că l-a cunoscut pe tatăl său, Timm pariază – și câștigă! Timm nu-și poate da seama cât de fericit îl face profitul.
Și așa, el începe să creadă că viața cu mama vitregă și cu Erwin ar fi mult mai suportabilă dacă ar avea foarte mulți bani. E foarte convenabil că străinul care se identifică ca fiind domnul Lovaid îi propune o afacere adecvată: dorește să-i dea lui Timm posibilitatea de a câștiga orice pariu, indiferent cât de bizar ar fi el, în schimbul râsului său.
Fără a înțelege pe deplin importanța acestui troc, Timm bate palma și cu adevărat, începe să câștige fiecare pariu. Dar asta nu-i aduce împlinirea. El realizează că nu poți fi fericit fără râs. Deci începe vânătoarea pentru a-și recăpăta râsul, o vânătoare care îl conduce în întreaga lume, chiar dacă soluția este deja sub nasul lui.

Timm a privit tulburat casa mare și albă. Înainte, când era tânărul zâmbitor de pe aleea îngustă, i s-ar fi părut ca un vis frumos, căci semăna cu palatul unui prinț din basme. Însă cine-și vinde râsul nu mai poate fi fericit. (pagina 72)

 

Înclin să cred că Timm Thaler a fost instrumentul care m-a ajutat să devin o persoană și mai bună decât sunt. Am putut astfel să-i exemplific lui Luca, într-un mod atât de plăcut,  faptul că în lume există lucruri neprețuite și care nu pot fi înlocuite cu aur, iar norocul nu este condiționat de aur, bani ori alte lucruri. Mă bucur că asta se întâmplă acum, în momentul copilăriei sale.
Într-o lume în care valorile tind să dispară și totul să se învârtă în jurul banului, lăsând la o parte importante percepte morale e tot mai complicat să te descurci.

Cititorul, mare ori mic, are parte de o călătorie în jurul lumii, în orașe de pe toate continentele, așa cum are parte de multă opulență. Micul Timm stă în hoteluri luxoase, mănâncă tot ce este mai bun și nu duce lipsă de absolut nimic.

– Vedeți, domnule Thaler, oamenii se împart în două categorii, în stăpâni și servitori. Timpurile noastre vor să șteargă aceste granițe, dar așa ceva este periculos. Trebuie să existe oameni care gândesc și comandă și alții care nu gândesc, ci doar îndeplinesc ordinele.
Timm a sorbit calm din ceai și apoi a răspuns:
– Când eram încă foarte mic, baroane, tatăl meu mi-a spus odată: „Să nu crezi în stăpâni și servitori, Timm. Să crezi doar în oameni proști și oameni deștepți și să detești prostia care înrăiește”. Am notat asta într-un caiet de școală, de aceea n-am uitat-o. (pagina 182).

Lecturarea acestei povești te trimite să afli mai multe amănunte despre diavol, pentru că Lovaid asta înseamnă, diavol citit invers. Orice nume ar purta diavolul,  Satan, Lucifer, Lycidas, el are un mister ce se dorește a fi descifrat. E un subiect care te îngrijorează și cu care nu ai dori să ai de-a face vreodată, sub nici o formă.

De aceea m-am bucurat că am parcurs povestea împreună, pentru ca mai târziu, atunci când cartea va fi recitită, să aducă cu ea și amintirea noastră, a mamei care citește alături de fiul ei cel mic, povești atât de serioase.

Dacă nu ai avut niciodată timp să citești povestea lui Timm, fă-o imediat. Dacă aș putea, te-aș obliga și te-aș forța (știi la ce mă refer). Nimeni nu trebuie să treacă prin viață fără să-l întâlnească pe Timm.  Dacă te vei întreba ce înseamnă râsul pentru oameni, Timm îți va răspunde:

Râsul este libertate interioară (pagina 150)

P.S. Am aflat, după terminarea cărții, de existența unei ecranizări. O vom viziona și noi, negreșit!

https://www.youtube.com/watch?v=26bBlRQCIDI

A series of Unfortunate Events by Lemony Snicket

În decembrie, Luca a primit de la fratele lui continuarea seriei aventurilor orfanilor Baudelaires, aici referindu-mă la volumul trei „The wide widow” și patru, „The miserable mill”, cele care nu au apucat să fie traduse în românește. Dar iată că, la final de decembrie, cei de la Editura Arthur au tradus volumul trei, așa doritorii putându-l achiziționa de la noi din țară.

Dragă Cititorule

Dacă nu ai citit niciodată nimic despre orfanii Baudelaire, înainte să mai citești fie și o singură propoziție trebuie să știi următoarele: Violet, Klaus și Sunny sunt niște copii buni la inima și iuți la minte, însă viețile lor, îmi pare rău să zic asta, sunt pline de ghinioane și nenorociri. Toate poveștile despre acești trei copii sunt nefericite și sumbre, iar cea pe care-o ții acum în mână s-ar putea să fie cea mai tristă dintre toate. 

Dacă nu ai curajul să citești o poveste în care e vorba, printre altele, despre un uragan, un dispozitiv de semnalizare, niște lipitori flămânde, supa rece de castraveți, un ticalos sinistru și-o păpușă pe nume Penny Perfecta, atunci cartea de față probabil te va umple de deznădejde.

Eu voi continua cronica acestor tragice întâmplări, căci asta mi-e menirea. Tu însă trebuie să decizi singur dacă poți îndura o poveste nefericită.

Cu deosebit respect,

Lemony Snicket

(sursa: Editura Arthur)

Luca, profitând de vacanță, le-a citit pe nerăsuflate, la final părându-i rău că nu are și celelalte cărți din serie. Pentru că, dacă nu știați, mai sunt multe cărți în care orfanii au de înfruntat aventuri primejdioase. Numele lor sunt:

The Austere Academy
The Ersatz Elevator
The Vile Village
The Hostile Hospital
The Carnivorous Carnival
The Slippery Slope
The Grim Grotto
The Penultimate Peril
The End

Iată și prezentarea cărții „The Miserable Mill” făcută  de cei de la amazon, dar și câteva date despre autor și ilustrator:

Dear reader,

There is nothing to be found in Lemony Snicket’s A Series of Unfortunate Events but misery and despair. You still have time to choose another international best-selling series to read. But if you insist on discovering the unpleasant adventures of the Baudelaire orphans, then proceed with caution…

Violet, Klaus, and Sunny Baudelaire are intelligent children. They are charming, and resourceful, and have pleasant facial features. Unfortunately, they are exceptionally unlucky.

In The Miserable Mill the siblings encounter a giant pincher machine, a bad casserole, a man with a cloud of smoke where his head should be, a hypnotist, a terrible accident and coupons.

In the tradition of great storytellers, from Dickens to Dahl, comes an exquisitely dark comedy that is both literary and irreverent, hilarious and deftly crafted.

Despite their wretched contents, A Series of Unfortunate Events has sold 60 million copies worldwide and been made into a Hollywood film starring Jim Carrey. And in the future things are poised to get much worse, thanks to the forthcoming Netflix series directed by Barry Sonnenfeld. You have been warned.

And what about All The Wrong Questions? In this four-book series a 13-year-old Lemony chronicles his dangerous and puzzling apprenticeship in a mysterious organisation that nobody knows anything about:

‘Who Could That Be at This Hour?’

‘When Did you Last See Her?’

‘Shouldn’t You Be in School?’

‘Why is This Night Different from All Other Nights?’

Lemony Snicket was born before you were and is likely to die before you as well. He was born in a small town where the inhabitants were suspicious and prone to riot. He grew up near the sea and currently lives beneath it. Until recently, he was living somewhere else.

Brett Helquist was born in Ganado, Arizona, grew up in Orem, Utah, and now lives in New York City. He earned a bachelor’s degree in fine arts from Brigham Young University and has been illustrating ever since. His art has appeared in many publications, including Cricket magazine and The New York Times.

Despre prima carte și cum am văzut-o noi, puteți citit accesând link-ul de mai jos.

„Înneguratul început” de Lemony Snicket

la fel și despre a doua

„Refugiul reptilelor” de Lemony Snicket

Spor la citit!

 

Advent 2017 * Ziua cu numărul 17

Iată că ziua cu numărul 17 ne găsește la București. O deplasare făcută cu multă bucurie dar mai ales nerăbdare, asta pentru că urmează o reîntâlnire de suflet.

Dacă tot drumul a plouat și a fost un cer mohorât, iată că odată ajunși la destinație totul s-a transformat în cea mai frumoasă ninsoare. Nuștiu cât a trecut de când nu am mai văzut așa niște fulgi mari.

Am luat cu noi cartolina pentru a fi citită aici,în acest cadru de vis.

Cartea zilei este continuarea îndrăgitului roman Bătrânul din lună. Despre cum am văzut noi acest roman, puteți citi aici.

Luna nu s-a mai ivit de mult deasupra satului, dar singurul care pare să fi băgat de seamă acest lucru neobișnuit e Rendi, băiețelul hoinar pripășit pentru o vreme la hanul din sat și care noapte de noapte își găsește cu greu somnul din cauza bocetelor sfâșietoare ale nopții. Chiar și așa, zilele trec netulburate până când o femeie misterioasă își face apariția la han. Serile puținilor oaspeți devin dintr-odată mai frumoase alături de doamna Chang care le spune povești una și una. Dar curând Rendi își va da seama că poveștile nu sunt simple povești și că propria lui aventură ar putea fi cheia misterelor care învăluie Satul Cerului Senin.

În rest, e bine și ne tihnește. Ori asta contează cel mai mult.

 

Advent 2017 * Ziua cu numărul 15

Încă o zi s-a mai adăugat la cele care deja au trecut. Până la Crăciun mai sunt 9 zile și parcă așteptarea e tot mai greu de suportat.

Cartea zilei este una bilingvă, semnată de Truman Capote, apărută la Editura Arthur în decembrie trecut. Numele ei , O amintire de Crăciun / A Christmas Memory.

O poveste clasică și emoționantă până la lacrimi pe care nu o veți uita niciodată despre prietenia neobișnuită, dar fără sfârșit, între două suflete inocente – un băiețel și o femeie în vârstă – și nemaipomenitele lor pregătiri din preajma Crăciunului.

Sunt multe cărți despre Crăciun, dar aceasta este o bijuterie care va încălzi și cele mai înghețate suflete. Truman Capote și-a petrecut copilăria în casa sărăcăcioasă a unor rude unde singurul lui prieten era o verișoară îndepărtată de-a lui, o domnișoară bătrână cu suflet de copil. A, și Queenie, un cățel mic și drăgălaș care a supraviețuit unei boli îngrozitoare și mușcăturilor a doi șerpi cu clopoței. În fiecare an, nesmintit la sfârșitul lunii noiembrie, se apucă de pregătirile de Crăciun. Mai întâi trebuie să facă treizeci de prăjituri cu fructe pentru oamenii pe care îi admiră (printre care și președintele Roosevelt) pe care le expediază prin poștă. Misiunea nu e deloc ușoară pentru că nici unul dintre ei nu are vreun sfanț, dar cu muncă și cu imaginație reușesc să strângă bani pentru prăjituri în timpul anului. Apoi se duc în pădure și își aleg cel mai frumos brad pe care îl taie singuri și-l cară acasă într-un cărucior hodorogit, își fac singuri ornamentele pentru brad și fiecare lucrează în secret la cadoul de Crăciun pentru celălalt. Lumea din exterior aproape că nu contează pentru acești prieteni nedespărțiți care reușesc, aproape din nimic, să-și facă o sărbătoare de neuitat.

This tiny gem of a holiday story traces a month of pre-Christmas doings in Truman Capote’s parentless, poor household. The seven-year-old and his „friend”, a distant, eccentric, and in those times elderly (mid-sixties), cousin prepare several dozen fruitcakes and mail them to people they admire. Gathering the pecans from those left behind in the harvest, buying illegally made whiskey for soaking the cakes, getting a little tipsy on the leftovers, cutting their own tree, and decorating it with homemade ornaments are some of the adventures the two share. The outside world barely intrudes on this portrayal of a loving friendship which wraps readers in coziness like the worn scrap quilt warms the old woman. 
We are proud to offer you this warm and delicately illustrated edition of „A Christmas Memory”. Beth Peck‘s watercolor-and-ink full-page illustrations greatly enhance the text. Her use of lighter shades, tawny colors, and fine lines plus a background wash which suggests rather than delineates detail is perfect for this holiday memory of Christmas.

P.S. Scrisoare către Moș a plecat și, ca o magie, răspunsul nu a întârziat să apară. Să mai spună cineva că nu există!

Advent 2017 * Ziua cu numărul 14

Încă o zi în care n-am fost scutiți de probleme. Mergem înainte pentru că nu există altă cale și ne agățăm de lucruri pe care le îndrăgim și ne încântă.

Cartea zilei este una semnată de o autoare dragă nouă: Kate DiCamillo. Am citit tot ce a apărut scris de ea și nu putem uita ce impact a avut Miraculoasă călătorie a lui Edward Tulane asupra noastră. E una dintre cărțile de care ne aducem aminte cu mult drag și despre care am scris mai pe-ndelete atunci, când am citit-o.

Iată cum a apărut cartea în limba engleză dar și un fragment de lectură făcut chiar de autoare.

When a fortuneteller’s tent appears in the market square of the city of Baltese, orphan Peter Augustus Duchene knows the questions that he needs to ask: Does his sister still live? And if so, how can he find her?

The fortuneteller’s mysterious answer (an elephant! An elephant will lead him there!) sets off a chain of events so remarkable, so impossible, that you will hardly dare to believe it’s true.

With atmospheric illustrations by fine artist Yoko Tanaka, here is a dreamlike and captivating tale that could only be narrated by Newbery Medalist Kate DiCamillo. In this timeless fable, she evokes the largest of themes—hope and belonging, desire and compassion—with the lightness of a magician’s touch.

În limba română cartea arată diferit, aici referindu-mă la copertă. E frumoasă dar pentru noi e mai ok varianta cealaltă.

Mai este nevoie să specificăm că suntem nerăbdători să o citim? Nu, evident! Oricum, e o perioadă în care se citește susținut poate și din cauza faptului că există o nouă provocare în diecare zi. Cartea cu elementele chimice a fost citită, la fel și Matilda, o dădacă nemaipomenită. Despre Fetița care a salvat Crăciunul mai avem foarte puțin și vă putem spune părerea noastră. Așadar, spor la citit că avem ce!

 

„Povestește-mi ceva” de Sharon Creech

E ceva timp de când tot citesc despre părerile unor specialiști care ne învață ce cărți să citim, cum, unde, în compania cui, la ce ore, cu voce tare sau în gând și tot așa. Nu mă pot pronunța asupra acestor spuse dar eu una nu înțeleg, și pace, multe din cele enumerate mai sus.

Tot aud că nu merită să achiziționez mai știu eu ce carte pentru că nu atârnă de ea nici o medalie, pentru că nu are nu știu ce ilustrator ori pentru anumite neajunsuri de tipărire.
Și tot așa, nu pricep o bună parte din aceste enunțuri.

Mai nou, văd că suntem îndrumați să boicotăm nu știu ce editură pentru că a îndrăznit să publice persoane care nu au dreptul moral de a face parte din tagma scriitorilor, de parcă dacă ai scris o carte înseamnă că automat ești scriitor. De-a lungul timpului, foarte mulți nu au reușit să demonstreze că merită să stea în tagma scriitorilor asta ca să nu mai vorbim de scriitori adevărați care dintr-un motiv sau altul au avut de trecut praguri destul de înalte pentru a rămâne pe această panoplie.

Eu nu sunt critic literar și nu am studiile necesare pentru a da verdicte. Sunt un cititor, care cumpără cartea și care în urma lecturării ei decide dacă e bună sau nu, dacă merită lăudată sau nu. Asta în funcție de scara mea de valori și de putința mea de înțelegere a ceea ce transmite ea. A blama o scriere și a o face praf doar din nu știu ce considerente nu cred că este sănătos nici pentru cititor și nici pentru scriitor. Dacă ne place ceea ce scrie X, continuăm să îl citim și dacă nu, ne oprim. Dar nu cred că dacă-l denigrăm, rezolvăm ceva.
Negreșit există cărți bune și mai puțin bune, așa cum există cărți excepționale și cărți mizerabile. Dar numai cititorul, cel care efectiv a citit cartea, poate hotărî, pentru el, unde o încadrează.

Am citit mulți autori și de aici și de afară care erau ridicați în slăvi dar mie nu-mi transmiteau nimic. Și erau nume, nu glumă și am priceput că era peste putința mea de a-i înțelege. Am citit povești care mi-au uns sufletul și pe care nu le premiase nimeni dar pentru care nu am regretat o clipă timpul alocat.
Consider că fiecare cititor trece povestea prin filtrul lui, prin trăirile pe care le-a avut și el și personajul dintre pagini și prin multe alte etape.
Dar să revin la cartea despre care vreau să vă vorbesc. Una care ne-a plăcut foarte mult și care nu anunța nimic din finalul ei.

Povestește-mi ceva e o poveste care debutează cu multă veselie și episoade care-ți descrețesc mintea și te descătușează după o zi tensionată, pentru ca pe măsură ce înaintezi să constați că lucrurile nu sunt ceea ce par.

Despre ce-i vorba?
Despre o fetiță care ajutată de bunicii ei încearcă să înțeleagă ce se ascunde într-o propoziție:

Nu judeca un om până nu ai umblat două luni în mocasinii lui.

Nu am de gând să povestesc peripețiile prin care trece Salamanca, fetița de treisprezece ani, personajul principal al cărții, dar vreau să vă îndrum să reflectați asupra cugetării de mai sus, asta pentru că tare mai avem tendința de a pune etichete cu o ușurință teribilă.

Ce ne-a plăcut?
Luca a vorbit mult despre atitudinea profesorului Birkway, cel care a avut proasta inspirație de a citi din jurnalele intime ale școlarilor la clasă. Când a realizat ce a făcut, și-a cerut scuze în fața elevilor săi și a mărturisit eroarea în care s-a aflat. Asta pentru a menționa un episod din carte pentru că au fost și altele care i-au dat mult de gândit și care au provocat multe discuții înainte de culcare. Cu lacrimi ori hohote de râs.

Ce m-a impresionat pe mine?
Modul în care au procedat bunicii Salamancăi, dar și tatăl ei. Un model de înțelepciune și de atitudine potrivită la momentul oportun.

Nu mai spun nimic pentru că merită, chiar merită să vă aplecați asupra ei, copii și adulți deopotrivă. Asta din punctul meu de vedere, al unui cititor bucuros de momentele în care poate așeza la suflet încă o aventură fără de care ar fi fost mai săracă. Și asta datorită unui scriitor care a știut să vibreze la unison cu el.

Advent 2017 * Ziua cu numărul 11

O nouă săptămână a început. Una în care astăzi, la primele ore, trebuia dată teza la matematică. S-a contramandat pentru miercuri. De ce, nu mai are importanță.

Este pentru a treia oară în decurs de câteva zile când sunt sunată de la școală că Luca nu se simte bine. De data asta am mers la medic iar în urma consultației, mâine trebuie să mergem la analize. Pe aici bântuie un soi de viroză care se manifestă prin crampe la burtă, stări de vomă dar nu febră ori alte cele. Vom vedea mâine cum se prezintă analizele.

După aceste episoade care durează două-trei ore, și un repaus la pat, totul revine la normal și ziua își urmează cursul.

Dar înainte de a începe temele și ce mai e programat, întâietate are cartolina și cartea zilei.

Cartea de astăzi este una bilingvă și am avut tendința de a i-o arăta de multe ori. Răbdarea a câștigat și iată că am asociat-o zilei cu numărul 11. Numele ei este Copacul dorințelor/The wishing tree și este singura carte pentru copii a lui William Faulkner. E o tipăritură dichisită cu o copertă cartonată și niște foi lucioase, delicate la atingere. Ilustrațiile sunt semnate de Don Bolognese iar traducerea de Iulia Gorzo.

Câteodată scriitori mari scriu cărți mici, care pentru o vreme trec aproape uitate, sau care ajung rare obiecte de colecție, citite de puțini – deși sunt atât de inteligente, de amuzante și de bine scrise că ar putea să devină oricând clasice. Faulkner nu intenționase să publiceCopacul dorințelor, singura lui carte pentru copii, pe care o scrisese pentru fetița unei femei pe care o iubea – și care a fost publicată la 40 de ani după ce-a fost scrisă și la doi ani după moartea autorului.

În dimineața zilei ei de naștere, Dulcie e vizitată de un roșcat curios care scoate tot timpul câte ceva ciudat din ruscac, fie că e o scară, o trăsură sau un ponei. Împreună cu servitoarea Alice și cu frații George și Dicky, pornesc toți în căutarea copacului dorințelor, înfruntând multe și stranii obstacole pe drumul întortocheat, care amintește de poveștile năstrușnice, irezistibile ale lui Lewis Carroll.

Sometimes great writers write small books, that for a while go forgotten or end up being rare collectors’ items, read by very few – although they are so intelligent, funny and well written that they can at any time become classics. Faulkner did not intend to publish The Wishing Tree, his only book for children, which he had written for the daughter of a woman he loved; The Wishing Tree was published 40 years after having been written and two years after the death of its author.

In the morning of her birthday, Dulcie is visited by a curious red-headed boy which pulls out all sorts of things from his satchel: ladders, ponies, carts. Together with maid Alice and brothers George and Dicky, they all go out in search of the wishing tree, facing many and weird obstacles on the entangled road, that reminds readers of the odd, irresistible stories of Lewis Carroll.

Lista noastră capătă consistență și sunt extrem de bucuroasă că în zilele de vacanță vom putea intra în atât de multe lumi. Sănătoși să fim!