Le mai citiți povești copiilor?

De ceva vreme, în fiecare zi se sărbătorește câte ceva. Că e vorba de somn, de sărut ori mai știu eu ce îmbrățișări, ziua respectivă este dedicată acelui lucru, oamenii trimițându-și tot soiul de urări legate de subiectul aniversat.

Iată că am aflat, cu bucurie, că astăzi se sărbătorește Ziua internațională a spunerii de povești. Adică, am priceput că este vorba despre cititul cu voce tare.

Chiar așa, câți dintre voi mai citiți cu voce tare? Or, câți dintre voi îi citiți copilului cu voce tare?

Două întrebări la care răspunsurile nu cred că se aud prea bine, aici referindu-mă la procentul scăzut de răspunsuri pozitive.

În vremurile noastre, o conotație caraghioasă poate fi atribuită imaginii unui adult care citește unui copil, aceștia stând împreună într-o liniște întreruptă doar de o singură voce. Dar dacă veți gândi că poveștile citite cu voce tare pot aduna laolaltă oameni de vârste diferite, atât din punct de vedere emoțional, cât și fizic, veți avea o altă perspectivă a problemei.

Cititul cu voce tare reprezintă pentru mine una dintre cele mai mari bucurii ale vieții noastre de familie. În graba în care suntem afundați pentru a ne rezolva treburile cotidiene, ar trebui ca cineva să ne reamintească de importanța acestui lucru.

O modalitate aproape magică de a ajunge la apropiere între oameni, glume împărtășite și o înțelegere culturală reciprocă îl reprezintă timpul petrecut alături de copii, cu o carte bună, acest fapt devenind una dintre marile practici civilizatoare ale vieții domestice.

„Lăsăm garda jos atunci când o persoană pe care o iubim ne citește o poveste”, spune Kate DiCamillo, cunoscută autoare de literatură pentru copii, medaliată Newberry și specialistă în acest subiect. „Coexistăm într-un colțișor de căldură și lumină.”

Incontestabila plăcere de a asculta o poveste care îți este citită cu voce tare nu se limitează la cei mici. Chiar și adolescenții (și bărbații) vor asculta dacă respectiva carte este scrisă bine. Prin urmare, e păcat că în multe familii părinții le citesc copiilor numai până când aceștia ajung la vârsta la care pot citi singuri. În minunatele și încețoșatele zile de altădată – acum douăzeci ani, să spunem – cititul cu voce tare putea cu ușurință să reprezinte un obicei permanent. El era un fel de poartă de trecere grandioasă, frumoasă în sine, dar și o cale de intrare către lumea mai largă a literaturii. Era de înțeles că un copil care a învățat să iubească poveștile care îi erau citite va fi un copil care va avansa de bunăvoie la abordarea unei literaturi mai sofisticate.

Dar cum este astăzi, în epoca în care ecranele au devenit omniprezente? Nu trebuie ca adultul să facă eforturi mai susținute pentru a citi cu voce tare cât mai des și pentru cât mai mult timp, pentru timpul cât vor fi copiii dispuși să asculte? Fără acest efort, ei vor fi mai puțin dispuși de a trece prin această poartă.

Există posibilitatea ca un cititor pasionat, în momentul în care va da de laptop, să renunțe la pasiunea lui. Am ajuns în punctul în care periculoasa tehnologie ajunge la copii de la vârste foarte fragede, iar cartea nu mai este la fel de atractivă ca înșiruirea de imagini pe care el le vede pe acele ecrane. Pentru mulți copii care au de ales între o carte și computer, prima va fi în pierdere, computerul având întâietate. Copiilor li se oferă acum partea vizuală a poveștii, nemaifiind nevoie să închidă ochii pentru a-și imagina cum arătau personaje, cu ce erau îmbrăcate, peisajele, dar mai ales mirosurile.

Dar dacă alegerea este între a naviga prin lumea virtuală a internetului și a primi atenția unui adult devotat, perseverent și consecvent, lectura cu voce tare va ieși triumfătoare.

Britanny Baldwin, autoare de discursuri din Washington, își aduce aminte de vremurile în care tatăl ei le citea, pentru lungi intervale de timp, ”The Hobbit” și ”The Yearling”, ei și celor trei frați ai ei în casa lor din Houston. „Era ceva anume legat de ascultat care ne ajuta să fim nu numai atenți, dar și absorbiți de poveste până când se transforma în vis”, spune ea despre vremurile de dinaintea Internetului. „Ascultarea poveștilor derulându-se ușor”, adaugă ea, „îmi oferea o perspectivă asupra lucrurilor mai presus de ceea ce se vede.”

Lipsa cititului cu voce tare va fi simțită de copil, dar și de adult, deopotrivă, pentru că se pierd conexiunile dintre ei.

Și, hai să fim sinceri: câți dintre adulți mai revin la poveștile copilăriei? Aveți idee cum se văd ele acum, când mintea, sufletul și atitudinea sunt mature, coapte? Nu veți afla răspunsul decât după ce veți face acest exercițiu. E nevoie de un copil, fie el propriu, nepot, vecin, pentru a trăi sentimente unice. Și credeți-mă, știu ce vorbesc, de vreme ce trăiesc aceste stări de peste douăzeci de ani.

Așadar, culcușiți-vă într-un fotoliu, ori colț de pat alături de un copilaș, alegeți o carte bună și pregățiti-vă să pășiți într-o lume magică. E la îndemâna oricui și nu este costisitor.

Articol apărut în revista online Literatura de azi.

„Greierul şi furnica” de Alecu Donici

Greierul în desfătare,
Trecând vara cu cântare,
Deodată se trezeşte
Că afară viscoleşte,
Iar el de mâncat nu are.
La vecina sa furnică
Alergând, cu lacrimi pică
Şi se roagă să-i ajute,
Cu hrană să-l împrumute,
Ca de foame să nu moară,
Numai pân’ la primăvară.

Furnica l-a ascultat,
Dar aşa l-a întrebat:
– Vara, când eu adunam,
Tu ce făceai?


– Eu cântam
În petrecere cu toţi.
– Ai cântat? Îmi pare bine.
Acum joacă, dacă poţi,
Iar la vară fă ca mine.

O sâmbătă apatică și încărcată

Ninge.
E 17 martie și ninge. Nu că n-ar fi frumos, dar acum mi-aș fi dorit ca vremea să fie altfel îmbrăcată. Ninsoarea măruntă a reușit să acopere copacii și drumul. Și o parte din sufletul meu.

Știam că va veni pentru că a tot fost trâmbițată sosirea, poate și pentru că au scăzut gradele din termometre destul de mult.

Pe la prânz, atunci când am ieșit să rezolv niște treburi, cerul era plumburiu și încărcat, se vedea că trebuie să cadă ceva de sus. Din cauza temperaturii scăzute, a sosit ninsoarea iar acum o privesc de la geam cum se așterne.

Nu e urât, pentru că aduce senzația de curat. E liniște, numai vreo două ciori își cheamă partenerii la cuib. Pui încă n-au și de aceea activitatea e concentrată pe primenirea cuiburilor. Au fost ciufulite de vânturi, spălate de ploi, iar unele dintre ele s-au mai șubrezit având nevoie de reparații.

Luca e bolnav. A dormit toată ziua având febră destul de mare. Nu mai țin minte de când n-a mai dormit așa. Se trezește să se schimbe, ud fiind de fiecare dată și mai bea câte ceva. A reușit să mănânce o supă de pui, în rest – pauză.

Bine că nu s-a îmbolnăvit în excursie, atunci când am mers prin niște ploi torențiale și ne-a bătut vântul de ne-a năucit. A făcut-o acum, pentru că în clasă sunt mulți copii bolnavi. Dealtfel, toată săptămâna trecută efectivul de elevi a fost decimat de boală. Au fost zile în care au lipsit și câte zece.

Chiar ieri îmi spunea că, în clasă, este o atmosferă extrem de încărcată, că miroase a boală, că doamna de engleză de cum intră în sală îi curge nasul. Doamna de matematică a sesizat un miros greu, de medicamente, probabil de la trasnpirația celor care le-au luat.
Și mă întreb, a nu știu câta oară: e așa de greu de ținut copilul acasă câtă vreme este bolnav?
Trebuie să tușească și strănute într-o încăpere și așa sufocată de suflete mică fiind, extrem de încălzită fiind prima de lângă centrala termică a școlii și neaerisită pentru că se face un curent de le zboară capetele celor care stau în raza lui? Și să mucoșească la fel.
Însă nu există un exercițiu nici în această direcție, părintele spunând că nu are cum lipsi copilul atâta timp de la cursuri. Mai bine să vină și să moțăie în bancă, îmbolnăvind și colegii. Un bonus. 🙁
Eu, în timpul în care copilul a dormit, mi-am făcut treaba meșterind la machetele mele. Am cam rămas în urmă și încerc să revin pe linia de plutire. Știam că așa va fi pentru că sentimentele pe care le trăiesc după, sunt greu de gestionat. Mă gândesc ce anume făceam săptămâna trecută la aceeași vreme și îmi doresc ca să mă pot juca cu timpul, dându-l înapoi. Și nu cred că-s singura care simte așa.
Așadar, o sâmbătă plină de apatie și extrem de încărcată, cu gânduri de toate feluri și cu dorințe. Tot felurite.

Cu Berend la Castle Park – jurnal englezesc – ziua a opta

La mulți ani! de ziua femeii

Celor care ne vizitează și sunt doamne ori domnișoare, le urăm tot binele din lume și sănătate, de aici, dintre vânturi și ploi.

Am mai petrecut o zi pe tărâm englezesc, una la fel de capricioasă din punct de vedere meteorologic. Nu pricep cum se poate schimba vremea de la un moment la altul, în condițiile în care acum este soare și în minutele următoare, plouă torențial. Acum am avut parte de de un vânt extrem de săcăitor care ducea ploaia în toate direcțiile, având grijă să nu rămână nici o bucățică uscată din îmbrăcăminte.

Ne-am încăpățânat să mergem să vizităm orașul, cel considerat a fi cel mai vechi oraș din Regatul Unit al Marii Britanii.

Colchester este un oraș și un district nemetropolitan în Regatul Unit, în comitatul Essex, regiunea East, Anglia. Districtul are o populație de 170,800 locuitori, din care 104,390 locuiesc în orașul propriu zis Colchester.

Am mers singuri pentru că Răzvan are de terminat niște proiecte, iar prezentările pe care le are de făcut necesită timp. Nu l-am mai însoțit în campus dorind a mai vizita câte ceva, având în vedere că mâine plecăm, excursia noastră terminându-se.

După ce ne-am școlit bine acasă, am plecat la drum, Luca fiind puțin reticent în faptul că Răzvan nu a venit cu noi. I-a fost teamă că nu mă voi descurca, ne vom rătăci și nu vom mai găsi drumul către casă. Evident că nu s-a întâmplat așa, dar griji au existat.

Am plecat cu autobuzul 62 și am stat sus, la etaj, așa având prilejul să vedem o panoramă mai extinsă a acestui vechi oraș. Și e vechi, foarte vechi iar asta răzbate din toate colțurile și din toate unghiurile din care privești.

Și după ce am ajuns la stația potrivită, am coborât și a urmat mersul pe jos. Mult, din nou, printr-un vânt năpraznic.

Și am vizitat tot ce ne-a ieșit în cale. Am citit tot de pe pliantele pe care le-am cules, și am încercat să intrăm în atmosfera acestui loc.

Cel mai mult am stat la Castle Park.

Colchester Castle Park este situat la nord-est de centrul orașului Colchester și este împărțit în Parcul Upper și Lower Park de către Zidul Roman care străbate prin est-vest. Parcul se întinde pe o suprafață de 11 hectare și este inclus în clasa a II-a în Registrul de parcuri și grădini de importanță istorică specială.

Muzeul Castelului, Muzeul Hollytrees, Play Park, Cafe, Crazy Golf și Bandstand sunt situate în Parcul Upper de lângă Centrul Town. Ambele clădiri sunt clasificate în clasa a II-a și parcul superior se află în zona de conservare a centrului orașului. Parcul Lower este adiacent terenului de cricket și se extinde în jos spre râul Colne.

Parcul se adresează tuturor vârstelor. Parcul de joacă, castelul bouncy, golful și lacul cu bărci sunt o adevărată atracție pentru tineri (e valabil și pentru cei cu inima tânără). Punctul de joc, grădinile și muzeele pot fi vizitate/savurate/apreciate de toți.

Dacă ar fi fost vară, cu siguranță am fi organizat acolo un picnic, să jucăm niște jocuri, dar mai ales să ne bucurăm de vegetația atât de diversificată.

Parcul este dotat cu multe banci. Asta înseamnă că de câte ori te cuprinde oboseala, ai unde să-ți tragi sufletul și să privești oamenii care te înconjoară.

Pe baza faptului că Colchester a fost menționat de Pliny cel Bătrân înainte de moartea sa în AD79, acesta pretinde a fi cel mai vechi oraș din Marea Britanie și patrimoniul său poate fi văzut de peste 2000 de ani de istorie în Castle Park. Nu numai că vă puteți bucura de istoria acestui parc uimitor, dar și de horticultura încântătoare pe care diferitele grădini din parc o au de oferit.

Știam, din dățile trecute, de existența celebrelor veverițe și abia așteptam reîntâlnirea cu ele. Și a fost de vis!

Am venit pregătiți pentru întâlnirea aceasta iar ele parcă știau. Berend a fost cu noi și ce au vorbit, numai ei știu. Nu numai cu veverițele ci și cu porumbeii, pescărușii ori rațele de toate felurile.

Cât am stat cu ele?
Mult, și poate am mai fi stat, dar se anunțau niște nori aducători de ploi.
Și, ia ghiciți! Ce au adus acești nori?
Ploaie. Multă ploaie, torențială și deosebit de rece. Însă până a sosit, noi am avut răgazul să revedem și înaripatele, diversele și gălăgioasele înaripate.

Dar știți cum este, fericirea nu ține mult și s-a dovedit și în această situație a fi adevărat. A pornit ploaia, însoțită de un vânt pe care nu ați fi vrut să-l priviți în ochi.

Am grăbit pasul spre a ne adăposti de ploaie și am stat în stația de autobuz, așteptând să vină pentru a ne reîntoarce acasă.

Deci, dacă doriți să vizitați muzeele și grădinile sau doar să vă relaxați și să vă bucurați de timpul liber, mersul pe jos, picnic ori să vă jucați într-o oază de verdeață și natură, Colchester Castle Park este locul potrivit. Nu ezitați!

Cu Berend la Universitatea Essex (continuare)- jurnal englezesc – ziua a șaptea

Pentru că așa un succes a avut ziua de ieri, tot ce a trebuit să facem a fost să o repetăm. E clar că într-o singură zi nu ai cum descoperi toate ascunzișurile unui loc atât de interesant. Deci, după ce ne-am trezit, am plecat din nou spre campusul universitar.

Ziua se anunța frumoasă pentru că cerul era senin iar șansele de ploaie, reduse. Noi nu avem aici o garderobă bogată, pentru că nu am avut cum căra prea multe haine, așa că ne-am luat gecile din dotare cu gândul că ne pot feri de orice intemperii. Însă aveam să trăim o surpriză.

E minunat drumul către școală, se ivesc tot soiul de dialoguri, acolo unde se întrepătrunde școala românească cu cea englezească. De mai multe ori l-am întrebat pe Răzvan dacă școala românească pe care a urmat-o, l-a ajutat iar răspunsul a fost de fiecare dată același: Da!

Școala asta românească, așa cum arăta ea până nu de mult, l-a ajutat să-și formeze o cultură generală, dar și să fie capabil să se descurce în domenii diferite. Poate nu numai școala l-a ajutat însă ea a venit să șlefuiască acest tot al educației.

Aici, de când am venit, privesc pe cei mici cum pleacă la școală în jur de ora 9:00, și mă gândesc că e o oră mai potrivită pentru a începe cursurile. Poate e doar o părere, nu am de unde ști cu adevărat. Însă simt pe pielea mea de părinte că sistemul de învățământ românesc a suferit o degradare, iar vinovații sunt mai mulți, fiecare cu procentul lui de vină.

După micul dejun am plecat voioși spre școală, Luca fiind nerăbdător să ajungă. Oare așa s-ar fi comportat dacă ar fi trebuit să facă asta zi de zi? La cum arată sălile (și am văzut câteva) și la cum se simte atmosfera de aici, cred că gradul de a merge acolo ar fi fost într-un procent mult mai ridicat.

Înainte de a intra în campus am fost întâmpinați de o pereche de pescăruși care tot bătuceau iarba cu picioarele. Ne-am oprit să vedem de ce fac așa și am remarcat că după ce dădeau de câteva ori din ele, se aplecau și culegeau niște viermișori. Cu fețele lor de păsări bătrâne, s-au oprit preț de câteva clipe să ne privească, după care și-au continuat treaba.

Am imortalizat prezența noastră acolo, la Universitatea Essex, printr-o fotografie la care peste ani ne va face multă plăcere să privim.

Am aflat că în interiorul acestui spațiu atât de generos există o infirmerie, dar și o creșă, acolo unde studenții maturi și cadrele didactice își lasă copiii cât ei sunt la cursuri. Mi-a fugit gândul la zbuciumul părinților de acasă atunci când vine vremea să plece la lucru și nu au cu cine lăsa copiii.

Am aflat că există și o librărie, chiar Waterstones, în care n-am ratat ocazia să intrăm. Am rămas surprinsă de diversitatea cărților pentru copii, pentru că am crezut că voi găsi mai mult cărți pentru adulți. Dar iată că nu a fost așa și am avut din ce alege, dar și căsca ochii.

O carte foarte frumoasă, care ne-a atras atenția, a fost Oxford Roald Dahl Dictionary, iar în ea puteți găsi o sumedenie de termeni pe care-i întâlniți în cărțile faimosului autor. Mi-a făcut cu ochiul destul de mult și am zăbovit ceva vreme asupra ei. Aici, la această librărie, cartea costa 15 lire.

A new unique Roald Dahl Dictionary from Oxford. This is not an ordinary dictionary. After all, you wouldn’t expect an ‘Oxford Roald Dahl Dictionary’ to be ordinary, would you? Lots of dictionaries tell you what an ‘alligator’ is, or how to spell ‘balloon’ but they won’t explain the difference between a ‘ringbeller’ and a ‘trogglehumper’, or say why witches need ‘gruntles’ eggs’ or suggest a word for the shape of a ‘Knid’. This dictionary does all those things. All the words that Roald Dahl invented are here, like ‘biffsquiggled’ and ‘whizzpopping’ to remind you what means what, but that is not all. You’ll also find out where words came from, rhyming words, synonyms and lots of alternative words for words that are overused. Oxford Children’s Dictionaries are perfect for supporting literacy and learning and this is the world’s first Roald Dahl Dictionary from the word experts at Oxford University Press. With real citations from Roald Dahl’s children’s books and illustrations by Quentin Blake, this is authoritative, engaging and accessible and will inspire and encourage young writers and readers. (sursa: amazon)

Am analizat, pe tabela pusă la dispoziție, care laborator ne poate găzdui iar sala O era disponibilă până la ora 18:00, timp suficient pentru ca Răzvan să-și facă ce avea de făcut iar Luca să-și scrie temele pe astăzi.

În jur de ora 15:00 am terminat și am plecat la masă, tot în campus, pentru ca mai apoi să ne întoarcem acasă. Cerul era extrem de întunecat și ne-am bucurat că undeva, în zare, se vedeau norii de așa natură, că știai clar că acolo ploua, nu glumă.

Am iuțit pasul să nu ne prindă ploaia, dar n-a fost așa. Nu trecuseră nici câteva zile de la ploile din Londra că am trecut iar prin aceeași experiență. Numai că de data asta ploaia a fost mai zdravănă, reușind pe alocuri să răzbată prin hainele noastre pe care le credeam impermeabile. Despre pantaloni, ce să spun; au ajuns leoarcă.

După ce ne-a murat bine, s-a potolit și a urmat o acalmie plăcută iar soarele și-a făcut apariția.

După ce ne-am schimbat și tras sufletul, am pornit din nou la drum, de fapt la o plimbare în ceas de seară. Am intrat și într-un supermarket, acolo unde am aflat că ziua mamei se sărbătorește pe 11 martie, dar am și văzut produse pentru sărbătoarea de Paști.

Cina și… gata pe ziua de astăzi. Am dat gata 8 km și nu credeam a fi în stare să adunăm atâția într-un timp așa de scurt. Constat că putem, încă, mai ales eu.

Cu Berend la Universitatea Essex – jurnal englezesc – ziua a șasea

După cum spuneam ieri, am ajuns la Colchester, orașul în care se află Universitatea Essex, cea frecventată de Răzvan de mai bine de trei ani.
E o universitate mare, în care poți auzi multe din limbile pământului și în care tinerețea este la ea acasă.

Essex este un comitat ce a trecut prin multe etape de dezvoltare atât socială, culturală, cât și economică. Aici se află cel mai vechi oraș declarat al Marii Britanii, Colchester, a cărui prima mențiune documentară datează din anul 77 AD.
Colchester găzduiește una din universitățile de prestigiu ale Marii Britanii, Universitatea din Essex, cunoscută pe plan internațional pentru calitatea predării, învățării și cercetării științifice. Aproximativ 10000 de studenți din 130 de țări urmează cursurile universitare și postuniversitare (Bachelor, Master, PhD) ale Universității din Essex în cele 3 campusuri: Colchester, Southend și East 15 Loughton (toate, la mai puțin de o oră de Londra și de principalele aeroporturi ale Londrei). Universitatea este structurată în 4 facultăți și 18 departamente academice.

Campusul principal este cel din Colchester, situat în parcul Wivenhoe într-un cadru natural deosebit de pitoresc, combinând arhitectura modernă cu spațiile verzi. Datorită întinderilor vaste pe care se află campusurile, universitatea oferă cazare pentru mai mult de jumătate din studenți, procent neobișnuit de mare pentru o universitate britanică.

Pe lângă acest avantaj, universitatea ofera alte nenumărate servicii studenților. Ei se pot bucura de o excelentă bază sportivă, de colecțiile de artă contemporană și modernă pe care universitatea le deține sau de o bibliotecă impresionantă, incluzând colecții de cărți și lucrări rare. De asemenea, studenții beneficiază de celelalte facilități din campus (diferite cantine și restaurante pentru studenti, un teatru, 3 bănci, o clinica de sănătate, etc) sau pot oricând apela la linia telefonica de sprijin (telephone hotline), idee creată chiar de Universitatea din Essex special pentru a putea susține studenții în cazuri de urgență.(sursa: universities.ro)

Și pentru că Răzvan avea programată o întâlnire, am mers și noi cu el. Impactul pe care-l are un asemenea campus asupra oricui este foarte mare și sunt convinsă că Luca, după cum a reacționat, n-ar mai fi plecat de aici.
Cum timpul de așteptare nu a fost unul mic, am profitat din plin și și-a făcut și Luca temele pentru ziua de mâine, chiar dacă nu merge efectiv la școală. Am avut norocul ca Mădălina, colega lui, să ne ajute și să ni le trimită, așa încercând să ținem pasul cu clasa și materia predată.
Mulțumim frumos, dragă Mădălina!

Pentru a putea face acest lucru, Răzvan s-a uitat după sălile care erau libere, adică nu erau programate cursuri pentru a se desfășura acolo.

E un mediu atât de propice studiului că nu are cum să nu te apuce un dor de carte și cunoaștere. Îmi pare așa de rău că generația mea nu a prins așa oportunitate, dar deopotrivă mă bucură că măcar copiii noștri pot alege unde și cum pot studia.

Laboratorul ales inițial a trebuit să-l părăsim după o oră și jumătate, pentru că au venit studenții la curs. Am plecat spre altul care avea mese disponibile și nu exista posibilitatea de a încurca pe cineva.

Nici bine nu a terminat școlarul temele că a și sosit Răzvan, la timp pentru a putea merge la masă. Am ales să mâncăm tot în campus, într-un autobuz supraetajat, transformat în restaurant. Lângă autobuz este un lac plin de rațe și gâște, extrem de curioase și gălăgioase, care vin pe la mese așa cum vin vrăbiile la ale noastre. Vor ceva de mâncare și dacă nu ești atent, fură de pe masă.

Meniul a fost ca de student, adică o plăcintă cu carne și o garnitură de cartofi prăjiți. Nu degeaba am mers pe jos atât de mult zilele astea.

După ce ne-am pus burta la cale, am plecat prin campus la o plimbare prelungită. O după-amiază senină, însorită, extrem de potrivită pentru așa ceva.

 

Undeva, în mijlocul campusului, se află casa decanului.Trebuie să fie minunat să stai într-așa un colț de natură. E ca într-o poveste în care simți că nimic rău nu se poate întâmpla.

S-a făcut destul de târziu când am plecat spre casă. Ce era în sufletele fiecăruia, nu pot spune, dar pot afirma că am petrecut o zi pe cinste și mă bucur că i-am putut oferi lui Luca această experiență.

Cu Berend hai-hui prin Londra – jurnal englezesc – ziua a cincea

Această zi a fost aceea în care am părăsit Londra spre a ne îndrepta la Colchester, locul unde stă Răzvan și unde urmează cursurile Universității Essex.
Și în cazul acesta e vorba de o revenire, pentru că acum doi ani am mai fost. De data asta vom sta în altă parte a orașului, tot aproape de Universitate, pentru că aici s-a stabilit studentul nostru.
Ca luni, de dimineață, stațiile de metrou londoneze musteau de oameni, turiști ori localnici, care se pregăteau să ajungă la destinațiile lor. Cred că Londra e și capitala trolerelor pentru că din doi oameni, unul cară așa ceva. Există și un zgomot specific al lor și îți închipui câte speranțe și vise sunt prin ele.

Stația de metrou Liverpool Street, cunoscută și sub numele de London Liverpool Street, este un terminal central din Londra și o stație de metrou din Londra în colțul nord-estic al orașului London, în cartierul Bishopsgate. Este una dintre cele mai aglomerate stații de cale ferată din Londra, care servește ca terminale ale liniei principale West Anglia până la Cambridge, linia principală a Marei Orientale către Norwich, trenurile locale și regionale care se află în East London și destinații din estul Angliei și serviciul Stansted Express către Aeroportul Stansted.

Stația a fost deschisă în 1874 ca înlocuitor pentru stația Bishopsgate ca principala terminală a căii ferate din Marea Estică. Până în 1895 a avut cel mai mare număr de platforme de pe orice gară terminală din Londra. În timpul primului război mondial, un raid aerian asupra stație în 1917 a condus la 162 de decese. În timpul celui de-al doilea război mondial, postul a servit ca punct de intrare pentru mii de refugiați care sosesc la Londra ca parte a misiunii de salvare Kindertransport. Stația a fost avariată de bombardamentele de la Bishopsgate din 1993, iar în timpul atacurilor teroriste din 7 iulie 2005 în oraș, șapte pasageri au fost uciși când o bombă a explodat la bordul unui tren subteran imediat după ce a plecat de pe strada Liverpool.

Stația Liverpool a fost construită ca o stație cu nivel dublu, cu prevederi pentru Underground. O stație de metrou a fost deschisă în 1875 pentru Metropolitan Railway, iar stația de astăzi este servită de liniile Central, Circle , Hammersmith & City și Metropolitan și se află în zona tarifară 1. (sursa: wikipedia)

Am luat biletele și imediat am plecat, adică am ajuns în stație tocmai la momentul potrivit. N-ar fi fost o problemă dacă l-am fi pierdut, pentru că trenurile spre destinația noastră merg din jumătate în jumătate de oră.

Cât timp a durat călătoria, am citit și ne-am uitat și pe fereastră, bucurându-ne de soarele ce tocmai își arăta fața. Peisajul nu prea ofertant, nu ne-a îndemnat la reflecții filozofice ci mai degrabă la problemele cotidiene. 🙂

După ce am ajuns în gara Colchester, a trebuit să luăm alt mijloc de transport pentru a ajunge la destinația finală. Totul ar fi minunat dacă nu ai avea de cărat după tine kilograme de bagaje, cele care-ți pun mușchii la încercare și mari cazne. La întoarcere, vom avea mai puține kilograme de cărat pentru că mare parte din ce am avut la noi rămâne aici, printre ele numărându-se niște compendii ale lui Răzvan, care rămăseseră acasă, în România, așternuturi, perne și alte acareturi pe care mamele le cară pentru puii lor, pentru că zic ele că e mai altfel dacă-s de acasă.

După ce am lăsat surplusul de bagaje, am plecat pentru a face cumpărăturile necesare traiului. În drumul nostru am dat peste o bisericuță foarte veche, dar ce mi-a atras atenția la ea erau mormintele de acolo, unele din ele din 1826. Nu știu dacă natura sau omul a fost cel care le-a aranjat așa, dar ele sunt foarte frumos poziționate.

Ziua a continuat cu program de gospodărire pentru că mama vine extrem de rar și atunci când e aici, cine e mai pricepută la asta. La final, după ce Răzvan a trecut prin tot soiul de sentimente, nemulțumit fiind de remarcile mele, fața lui a recunoscut că am avut dreptate. Ori totul e bine când se termină cu bine.

Am ajuns și aici iar asta înseamnă că sunt momente când poți intra în visele tale, ele devenind realitate.

Cu Berend hai-hui prin Londra – jurnal englezesc – ziua a patra

Și a sosit a patra zi, cu puțintel soare și ceva grade cadou. Suntem învăluiți de o febră musculară, iar eu, ca bonus, am o rosătură de la bocanc, dar nu e la deget ci mai sus de gleznă. Mi-am cumpărat și pus un plasture, așa, ca la sportivi. Băieții sunt pe baricade, Luca parcă mai afectat având în vederea viața sedentară de acasă. E clar că mai trebuie lucrat la asta. Așa zic de fiecare dată și nu reușesc să fiu consecventă în atitudine, pentru că mă desumflu repede.

Am pornit într-o nouă recunoaștere și am ales să mergem și mai aproape de regină. De parcă n-am fi, dar atât de aproape, chiar lângă gard. Fiecare vorbire despre regină ne duce într-o lume de poveste, atunci când facem tot soiul de scenarii de felul – cum ar fi? – și în care protagoniști suntem și noi, firește. Cred că e o lume la care mulți se gândesc, nu neaparat de a face parte din ea ci de modul în care poți onora și duce la bun sfârșit sarcinile pe care le ai. Pentru că poate părea ușor, dar cu siguranță că nu este așa. Doar rigurozitatea, seriozitatea și atitudinea au păstrat această monarhie la putere.
Oricum privești, este fascinant. O lume în care există prinți și prințese, lucruri de valoare, tradiții, continuitate exact ingredientele de care are nevoie o poveste adevărată.
Pentru a ajunge acolo am ales să mergem tot pe jos, cât mai mult, dar a fost necesar și transportul cu metroul, cel de care suntem atât de încântați. În el este o altă lume de care am să vorbesc pe îndelete într-o zi.

Și am coborât la Ochiul Londrei, cel care oferă oamenilor posibilitatea de a privi acest oraș de sus, de foarte sus.
De la deschiderea sa din martie 2000, Ochiul Londrei a devenit un simbol al Marii Britanii moderne. Este atracția turistică ce aduce cei mai mulți bani, vizitată de peste 3,5 milioane de oameni anual.
Oferind un amestec uluitor de design și inginerie, pasagerii din capsulele Ochiului Londrei pot vedea până la 30 de kilometri în toate direcîiile.
Ochiul Londrei reprezintă viziunea lui David Marks și Julia Barfield, o echipă de arhitecți soț și soție. Design-ul roții a fost folosit ca metaforă pentru sfârșitul secolului XX, timpul transformându-se într-un nou mileniu.
În 2000, era cunoscut drept Roata Mileniului. La acel moment, British Airways era principalul sponsor, iar până în noiembrie 2005 au fost asociați cu Marks Barfield Architects si Grupul The Tussauds. British Airways a finanțat privat proiectul Ochiul Londrei încă din primele etape de proiectare.
Lucruri interesante
– A fost nevoie de șapte ani si de îndemanarea a sute de oameni din cinci tari pentru a construi Ochiul Londrei.
– Puteti vedea pana la 40 de kilometri departare din varf, chiar pana la Castelul Windsor intr-o zi senina.
– Ochiul Londrei primeste o medie de 3,5 milioane de vizitatori pe an. Ar fi nevoie de 6.680 de avioane Boeing 747-400 ale companiei British Airways pline pentru a cuprinde acest numar de turisti.
– Poate purta 800 de pasageri intr-o miscare de revolutie – echivalentul a 11 autobuze rosii londoneze cu doua etaje.
– Fiecare din cele 32 de capsule cantareste 10 tone. Pentru a va imagina, este echivalentul a 1.052.631 monede de o lira!
– Fiecare miscare de rotatie dureaza in jur de 30 de minute, ceea ce inseamna ca o capsula calatoreste cu o viteza de 26 de centimetri pe secunda, sau 0,9 kilometri pe ora – de doua ori mai repede decat o testoasa in alergare ; permite pasagerilor sa urce si sa coboare fara ca roata sa se opreasca.
– Circumferinta rotii este de 424 de metri – asta inseamna ca daca ar fi desfasurata, ar fi de 1,75 ori mai lunga decat cea mai inalta cladire din Marea Britanie – One Canada Square din Cheiul Canary Wharf.
– Greutatea totala a rotii si a capsulelor este de 2.100 de tone – echivalentul a 1.272 de taxiuri londoneze negre!
– Înălțimea Ochiului Londrei este de 135 de metri (cât 64 de cabine telefonice roșii puse una peste alta), fiind a patra cea mai înalta structura din Londra dupa Turnul BT, Turnul 42 și One Canada Square din Cheiul Canary Wharf.
– Axul susține structura roții, iar butucul o rotește în jurul axului. La 23 de metri înalțime, axul se apropie ca mărime de clopotnița unei biserici și, împreună cu butucul, cântărește 330 de tone, de 20 de ori mai greu decât Big Ben. (sursa: travelwiz)

Astăzi, Big Ben-ul nu poate fi privit de turiști, el fiind îmbrăcat în schele, probabil din cauza unor restaurări.

Chiar duminică fiind, centrul Londrei era extrem de animat, cu toate că atunci când am plecat de la hotel, străzile erau pustii. Nefiresc pentru o zi londoneză în ceea ce mă privește.

Cu pași iuți am plecat la întâlnirea cu păsările din Parcul St James’s. Celebrul parc englezesc este cel care are o faună și o floră cum numai în atlase găsești. Poate vă întrebați dacă era aglomerat, iar răspunsul este: daaa! era foarte agomerat, ca de obicei. Chiar dacă florile de primăvară nu erau ca-n anii trecuți ci doar câteva pâlcuri și acelea înghețate, farmecul te pândea la fiecare pas.

Trei palate regale înconjoară parcul Sf James. Cel mai vechi dintre ele este palatul Westminster, acum cunoscut ca sediu al Parlamentului britanic. Palatul St James cu stilul său inconfundabil încă mai deține titlul de Curtea Sfântului James, în ciuda faptului că Monarhii locuiesc in al treilea palat din anul 1837 – Palatul Buckingham.

Spuneam de păsăret, e plin de el, de la porumbei la tot soiul de rațe, lebede, pelicani, egrete, dar să nu uităm că înaripatele au niște prieteni de nădejde: veverițele. Minunatele astea se cațără pe tine dacă le întinzi o alună ori vreo nucă, dând adevărate spectacole extrem de gustate de public.

Am avut noroc și am prins și schimbarea gărzii la Palatul Buckingham Palace.

În drumul de întoarcere, am zăbovit în fața Muzeului Cavaleriei și nu ne-am putut mira de seriozitatea celor care stau călare la posturi. Excelent exercițiu de răbdare, seriozitate și profesionalism.

Seara ne-a prins în Hyde Park.

Hyde Park, împreună cu Grădinile Kensington, sunt o adevărată oază de verdeață în viața urbană a Londrei. La început, zona a fost o pădure a unei mănăstiri, după aceea a devenit terenul de vânătoare al regelui Henry VIII, apoi un loc de plimbări pentru familia regală și un loc pentru dueluri. În această pădure au trăit căprioare până prin 1850, iar astăzi este numit „plămânii Londrei” datorită faptului că cele 140 de hectare de arbori curăță aerul de fum și de alți poluanți.
Colţul vorbitorilor din Hyde Park
„Colțul vorbitorilor” din Hyde Park este o tribună neoficială, unde oricine poate ține discursuri pe orice temă. Duminica este ziua obișnuită pentru asemenea mitinguri neoficiale. (sursa: wikipedia)

Am avut ocazia să întâlnim, și aici, tot soiul de păsări. Se pregăteau de culcare, făcând ultimele pregătiri.

Am fost așa de încântați de atmosferă, chiar dacă pe alocuri a mai picurat, încât am mers preț de 8 stații de metrou. La finalul acestei zile s-au adunat peste 15 kilometri parcurși. Poate o să vă întrebați de unde știu eu toate acestea: Răzvan are pe telefon o aplicație care îi dă toate aceste date, dar mai ales câtă mișcare trebuie să facă pentru a arde caloriile în surplus. Aplicația este pe android și se numește Fit.

Drumul de întoarcere l-am făcut cu metroul, interesantul metrou londonez.

Mâine plecăm la Colchester. Poate iese și soarele.

Cu Berend hai-hui prin Londra – jurnal englezesc – ziua a treia

Ziua a treia a păstrat același registru meteo: ploaie înghețată, vânt sâcâitor, un mai mare frig resimțit din această pricină.
Dar spre deosebire de dățile când ești acasă, aici nu-și prea vine să stai în casă și nici una dintre intemperii nu te oprește să ieși la plimbare. Ar fi bine ca să ai aceeași atitudine și acasă, în viața de zi cu zi, comoditatea fiind cea care te împiedică să faci multe.
Așadar, ne-am echipat corespunzător și am ieșit din bârlog, convinși fiind că bucuria celor văzute vor topi gradele din termometre, zăpada de pe străzi, gheața din fântânile arteziene. Nici nu avea cum fi altfel.

Și am ajuns în Piața Trafalgar (Trafalgar Square) care este un spațiu public și de atracție turistică din centrul Londrei. În mijlocul pieței se află Coloana lui Nelson, care este străjuită de patru statui în formă de lei, aflate la baza acesteia. Piața este folosită și pentru demonstrații politice și adunări publice, cum ar fi sărbătorirea Revelionului.

Numele celebrează victoria Marinei Regale Britanice în Bătălia de la Trafalgar din timpul războaielor napoleoniene. Inițial numele ar fi trebuit să fie Piața „Regele William al IV-lea”, dar George Ledwell Taylor a propus numele „Piața Trafalgar”.

În deceniul al treilea al secolului al XIX-lea, Regele George al IV-lea l-a angajat pe arhitectul John Nash să restaureze zona. Nash a demolat construcțiile din piață în cadrul proiectului său denumit Îmbunătățirea Sistemului Charing Cross. Arhitectul Charles Barry a creat proiectele clădirilor care în prezent mărginesc piața și a căror construcție a fost terminată în anul 1845.

Piața Trafalgar aparține Reginei, face parte din Crown Estate (domeniul coroanei specific monarhiei britanice) și este administrată de Greater London Authority. Westminster City Council deține străzile din jur, inclusiv calea pietonală situată pe terasa de nord.

Partea de nord a pieței se întinde pe fostul loc al Grajdurilor Regale care se aflau în acest spațiu încă din timpul regelui Eduard I. Partea de sud a pieței se află astăzi pe locul unde se afla prima intersecție denumită Charing Cross. Charing Cross este intersecția formată de străzile Strand și Whitehall. În zilele noastre este considerată inima Londrei, locul de unde se măsoară distanțele (kilometrul zero).

Piața a fost deschisă pentru public la 1 mai 1844, deși pavajul de asfalt nu era complet, iar fântânile nu funcționau. În jurul columnei lui Nelson erau încă garduri de protecție, iar schelele nu fuseseră încă îndepărtate în totalitate.

Piața a devenit un centru de interes social și politic pentru vizitatori și pentru londonezi. În istoria sa, piața a evoluat de la statutul de esplanadă populată cu chipurile unor eroi naționali, la acela de cel mai cunoscut loc politic al țării, așa cum spunea istoricul Rodney Mace. Importanța sa simbolică a fost demonstrată în anul 1940 când naziștii plănuiau să mute statuia lui Nelson la Berlin după ce ar fi invadat Marea Britanie, așa cum a arătat Norman Longmate în cartea If Britain Had Fallen (1972). (sursa: wikipedia)

Cum era de așteptat, am intrat la National Gallery instituția de artă care găzduiește capodopere realizate de cei mai mari pictori ai omenirii. Vizitată de milioane de turiști în fiecare an, National Gallery are expuse 2300 de tablouri. Galeria a fost deschisă în anul 1824 și fondată prin lege de Parlamentul englez.
Am zăbovit câteva ore bune în fața unor tablouri îndrăgite, dar am avut prilejul să vedem și câteva piese noi, noi în sensul că nu au mai fost expuse aici.

Ca de fiecare dată, am avut bucuria să prindem și grupuri de copii venite cu școala. Mă gândeam că ei au ce vedea, în schimb, la noi, în foarte multe orașe ale țării este imposibil de exersat așa ceva.

Am putut observa mulți părinți veniți cu copii mici, iar întrebările ce se auzeau erau de genul:
câți copii vezi în tablou?
ce culoare are rochița celei mai mari fete?
ce ține în mână fetița cu părul bălai?
mai vezi cireșe și în altă parte a tabloului? etc

Pentru că tot am fost părtași la acest dialog, ne-am jucat și noi având în față un tablou pictat de Vincent van  Gogh, Long grass with butterflies, aici încercând să identificăm fluturii.

 

Interesul major era captat tot de picturile ultra cunoscute, fascinant fiind de privit cum se comportă vizitatorii în fața lor.

Când ne dureau picioarele prea tare, luam o pauză, privind exponatele mai în amănunt, așezați pe băncile din fața lor.

Am plecat cu sufletul plin cu frumos, cu bucuria de a mai revedea, în altă etapă a vieții minuni zămislite de mințile omenești și cu speranța că frumosul și bunul gust vor face privitorii mai buni.

În partea a doua a zilei, după ce ne-am odihnit puțin, am plecat spre Podul Londrei. Știu că mă repet, dar a plouat torențial, noroc mare având cu hainele noastre impermeabile. A fost o amestecătură de ploaie cu gheață și vânt, o vreme să nu dai un câine afară, cum se spune pe la noi. Însă aici, era o animație de parcă se desfășura cea mai specială seară de sâmbătă. Și poate că era pentru unii. Am trecut pe lângă Shard, cel pe care l-am vizitat data trecută, atunci când am avut norocul și am prins o vreme senină, așa putând admira splendida priveliște londoneză. Acum era învăluit în ceață și nu știu câtă lume s-a încumetat să urce.

Însă nu am dat înapoi și am traversat podul, de la un capăt la altul, încercând să-i deslușim frumusețea printre stropii reci de ploaie.

Podul Londrei (în engleză London Bridge) este un pod, construit peste râul Tamisa, care leagă centrul istoric al Londrei de districtul Southwark. Așezat între Cannon Street Railway Bridge și Tower Bridge, formează capătul de vest al zonei numite Pool of London. Spre sud față de pod se află Catedrala Southwark și gara London Bridge; spre nord se află „Monument to the Great Fire of London” (Monumentul marelui incendiu din Londra) și stația de metrou Monument. A fost singurul pod peste Tamisa în aval de Kingston până la ridicarea Podului Putney în 1729. Podul care există în prezent a fost inaugurat în 1973 și este ultimul din succesiunea de poduri care au fost construite în acest loc și au purtat același nume. Podul face parte din autostrada A3, care este administrată de GLA – Greater London Authority. Totuși podul se află în proprietatea și administrarea Bridge House Estates, o fundație patronată de City of London Corporation (Corporația Londrei – organul de conducere municipal al centrului istoric al orașului Londra). Zona dintre Podul Londrei și Tower Bridge situată pe malul sudic al Tamisei este o zonă cu facilități pentru afaceri administrată de Team London Bridge.

Denumirea „Podul Londrei” este deseori dată în mod eronat Podului Turnului (Tower Bridge). (sursa: wikipedia)

O alună învelită în caramel și un ceai fiebinte a fost suficient pentru a continua drumul.

Încă o zi în care am parcurs peste 10 km. Pentru unii o fi puțin însă pentru noi este un efort destul de mare. Dimineața avem o durere de picioare pe care zicem că n-o putem duce, dar după micul dejun totul parcă se estompează și iar plecăm la drum.

Așa este când alegi o destinație străină; vrei să prinzi cât mai multe, să vezi și să simți din plin. Cum gestionezi avalanșa asta de senzații? Fiecare după puterile proprii.