Activități educative copii – Scrisul de mână

Articol scris de Odilia Roșianu în revista Literatura de azi

20170123_215153Au existat cândva tocul, stiloul, pixul, creionul. Și foile dictando sau de matematică pe care fiecare dintre noi trebuia să le umple cu tot felul de semne. Nu, nu era vorba nici de Times New Roman, nici de Arial, nici de Calibri – erau doar semnele pe care învățasem de mici să le „desenăm” pe hârtie. Din categoriile „Ana are mere”, „Nenea Ene e marinar”, „Irina are un ac mic” sau „2 + 2 = 4”, „5 x 7 = 35”. Și mai erau felicitările din vacanța de iarnă pe care le trimiteam profesorilor dragi.

Ce mai înseamnă scrisul de mână pentru majoritatea dintre noi? Probabil doar completarea unor cereri sau declarații oficiale, o semnătură pe ici-pe acolo și… cam atât. Nu ne-ar mai interesa acum să aflăm ce se citește dincolo de scrisul nostru, ce personalitate reflectă, dacă scriem frumos sau, dimpotrivă, avem un „scris de doctor”. Am învățat să apăsăm toți pe tastaturi sau deja lucrăm cu touch-screen, iar respectiva îndeletnicire este foarte, foarte departe. Și, probabil, așa este normal.
Cei mai nostalgici visează încă la epistole puse la cutii poștale, la manuscrise ale unor autori preferați, la mirosul cernelii impregnat pentru multă vreme în hârtia de mai bună sau mai proastă calitate. Ei sunt cei care, deși se folosesc de noile tehnologii, n-o fac cu prea mare plăcere.
Așa cum există adepți ai cărții tipărite, dar și ai celei electronice, cu siguranță și scrisul de mână are avocații lui.
Pe 23 ianuarie se sărbătorește „Ziua Internațională a Scrisului de Mână” care, într-un fel, ne poate aduce aminte că e păcat să renunțăm la o asemenea abilitate dăruită doar omului. Mai ales că studii efectuate de-a lungul anilor au dovedit că studenţii care scriau la examene cu pixul, spre deosebire de colegii lor care aveau la dispoziţie un calculator, şi-au terminat munca mai repede şi, în plus, s-au exprimat mai coerent. Potrivit specialiștilor, scrisul de mână reprezintă una dintre cele mai eficiente metode de a reține ceva.
Ca orice studiu, are, în aceeași măsură, susținători și denigratori. Dar, totuși, un sâmbure de adevăr cred că există și acolo.
În ciuda oricăror păreri, mie mi se pare o idee frumoasă aceea de a celebra un dar pe care numai oamenii îl au. Poate fiecare dintre noi va scrie, din când în când, o propoziție „de mână”. Pentru a nu uita…

Literatură pentru mămici și nu numai – „Între femei” de Adrian Sângeorzan

Am citit multe cărți în ultima perioadă asta pentru că mi-am impus acest lucru. Din istoricul legat de lecturi și timpul alocat lor, am ajuns la concluzia că de multe ori le lași în așteptare pentru prioritățile zilnice; copil, școală, casă și câte nu sunt.
Numai că sufletul trebuie și el ostoit și atunci, dacă respecți un tipar, toată lumea este bucuroasă. Am petrecut un an prolific în direcția menționată și sunt foarte mândră de mine că am reușit asta. Chiar sunt mândră!
De aceea trebuie să vă vorbesc despre cartea lui Adrian Sângeorzan, „Între femei” , pe care am descoperit-o în revista Literatura de azi, acolo unde scriitorul semnează o rubrică în fiecare joi.

20161117_205717

Dar cine este Adrian Sângeorzan?, mă veți întreba. Ei bine este medicul care a scris această carte pe lângă alte câteva de poezie, proză și memorii și care a reușit să emigreze în America acum mai bine de 20 de ani. Totul petrecându-se la peste 40 de ani, i-a fost foarte greu să se acomodeze și a depus eforturi susținute pentru a putea ajunge unde este acum; la Jamaica Hospital din New York.
Experiențele prin care a trecut nu au avut cum scăpa de paralela dintre modul în care profesa în România și cel din State, de mentalitatea femeilor și nu numai a lor, de lupta pe care o duce un emigrant în procesul de integrare. Toate aceste aspecte se regăsesc în povestea atât de firesc scrisă.
De ce doresc așa de mult să o prezint? Pentru că este o carte în care povestea se împletește cu a ta și în care te regăsești. S-ar putea să te întrebi dacă nu cumva scrie chiar despre tine, atât de multe similitudini pot exista.
Eu sunt o persoană care crede cu tărie că din actul medical nu poate lipsi dialogul doctor – pacient, că trebuie să existe continuitate, discreție și încredere. Poate faptul că eu însămi am un medic ginecolog care mă supraveghează de peste 26 de ani m-a făcut să citesc totul altfel. Aceste perioade lungi de timp duc la o relație medic – pacient care se înscrie pe alte coordonate, aici referindu-mă la cele firești, normale lipsite de derapaje.

Poveștile spuse de medicul român sunt despre femei de toate națiile și religiile, manevre inedite făcute contra-timp, situații din care crezi că nu mai există scăpare, suflete și trupuri chinuite și schingiuite și despre veșnicul început al omului fie el de sex feminin sau masculin.

-Domnu’ student, pune și mata mâna și ajută. M-am apropiat de targa pe care se zvârcolea femeia. Când m-a simțit lângă ea, femeia și-a desfăcut larg picioarele. Era slabă, musculoasă și avea mâinile late de țărancă care lucra la câmp, cu urme de pământ sub unghii. M-a apucat strâns cu ele de cot, să fie sigură că nu mai pot pleca de acolo, pentru că știa că eu voi fi singurul care va fi prezent la naștere. M-a privit scurt în ochi și mi-a spus blând :
-Vezi să nu-mi scapi copilul! Atunci am văzut capul păros gata să iasă. Întindea cu el țesuturile mamei care-i veneau pe ceafă ca o coroană palidă gata să pleznească. Femeia aproape că mi-a băgat unghiile în carne când s-a scremut ultima oară. Nu mai aveam scăpare. Copilul a țâșnit ca un sâmbure de cireașă și l-am prins instinctiv în brațe. Un copil abia născut e ceva foarte alunecos și zbătător ca un pește căzut din cer. Eram cu mâinile goale și pentru câteva secunde am rămas blocat, neștiind ce să fac. Eram împroșcat din cap până-n picioare cu lichid amniotic și sânge. Ăsta a fost botezul meu în obstetrică. Până să mă dumiresc, femeia aproape că mi-a înșfăcat copilul din brațe.
-Să trăiești, maică. O fată, în sfârșit. Am patru băieți acasă!
Aceeași moașă, ocupată până peste cap cu o altă naștere, mi-a strigat prin ușa:
-Leagă-i cordonul și taie-l.
-Cu ce?
-Uite aici ață. Pune-ți întâi niște mănuși! (pag.19)

În spitalul meu din New York am intrat în contact cu femeii din cele mai îndepărtate colțuri ale lumii. Multe au cărat cu ele obiceiurile, riturile, credințele și superstițiile legate de sarcină și de nașterea în sine. Ba mai mult le-au amestecat cu cele găsite în locurile unde au ajuns. În Guiana Britanică hindușii veniți de bunăvoie din India și-au amestecat credința cu wodoo-ul celor aduși ca sclavi din Africa. Bărbatul guianez nu are voie să-și vadă nou-născutul decât după ce preotul lor, numit pandith, îi verifică copilului zodia, semnul și auspiciile sub care e născut. Habar n-am cum o face. Nu demult, unul din soții unei femei pe care tocmai o născusem nu și-a putut vedea copilul timp de trei zile, până când pandith-ul s-a întors din week-end și a examinat copilul. Le-a comunicat ceremonios, contra cost bineînțeles, că semnele băiatului sunt dintre cele mai bune. Dacă n-ar fi fost așa pandith-ul ar fi trebuit să-i netezească copilului calea, schimbând într-un fel auspiciile sub care s-a născut.
Vietnamezii au și ei obiceiurile lor. Vor, printre altele, o bucată din cordonul ombilical al copilului. Moașele americance încurajează tatăl copilului prezent la naștere să taie cordonul ombilical imediat după ce copilul e născut și așezat pe burta mamei. Asta indiferent de obârșia părinților care de multe ori, șocați probabil de acest ”obicei american”, refuză s-o facă. Unul din ei, foarte emoționat, era aproape să-mi taie un deget cu foarfeca care-i tremura în mână.(pag.160)

…Oricum cele mai bizare întrebări legate de sarcină aveam să le aud de la o fată tânără proaspăt emigrată din una din fostele republici sovietice asiatice. Avea 18 ani și, fiind foarte nesigură pe engleza ei, am apelat la o translatoare. Rămăsese gravidă și voia un avort. L-a început s-a ferit de asistenta care-mi traducea, o basarabeancă care vorbea bine rusește și a fost de acord să comunice cu ea doar când s-a convins că n-are nicio legătură cu cei din comunitatea ei. O comunitate mare, bine adunată laolaltă, chiar în zona în care e și cabinetul meu. Au restaurantele, magazinele, frizeriile și doctorii lor, care îi cunosc bine, cu toate credințele și obiceiurile lor. De multe ori vin la mine pentru o a doua opinie sau când au probleme ce nu vor să fie aflate în comunitate. I-am arătat fetei sarcina pe ecranul ecografului și i-am spus că acel cerc foarte mic arată că sarcina ei e de-abia implantată în uter și că, pentru un avort, ar fi bine să mai aștepte câteva zile. Majoritatea avorturilor în faza asta se fac acum cu niște simple pastile. Înainte de-a pleca, fata a mai întrebat-o ceva pe translatoare, căreia i se schimbă dintr-o dată toată mimica. ”Vă întreabă dacă sarcina ei va continua să crească dacă nu va mai avea sex cu cel cu care a rămas gravidă… și dacă nu va dispare dacă se abține…”.

Domnișoara M. venise la doctor pentru cu totul altceva, și trebuie să recunosc că am uitat repede pentru ce. A acceptat destul de greu un examen al sânilor și doar după ce i-am spus că genele cancerului de sân puteau fi transmise ereditar. Mama ei suferise de așa ceva. Și-a dat jos sutienul cu foarte mari rezerve și abia după ce i-am văzut sânii am înțeles de ce. Amândoi erau plini de cicatrici bizare care se vindecaseră ciudat și care nu corespundeau în capul meu cu nimic din ce văzusem până atunci. Am întrebat-o automat de unde atâtea cicatrici?
– De la cuțit!
– Adică bisturiu?
– Nu, cuțit de bucătărie… Fostul meu iubit..! (pag.169)

Sunt de multe ori pus în încurcătură atunci când mi se cer sfaturi, mai ales când este vorba de paciente pe care le știu de mulți ani, care au născut copii asistate de mine, pe care le-am tratat peste ani ajungând să le cunosc viața și familia, cu fiecare necaz sau bucurie prin care au trecut, cu fiecare rid nou pe față. Multe sunt de vârstă apropiată de a mea, și poate de aceea așteaptă de la mine un plus de înțelegere. (pag. 186).

Sper ca cele câteva pasaje din carte să vă facă atât de curioși încât să o citiți. Este o scriitură care merită toți banii și care se va cuibări în sufletul vostru. Cu siguranță!

family-newborn-portrait

Idei pentru mămici – „Dialogul vântului cu marea” și un îndemn: citiți!

Nu sunt cea mai potrivită în face comentarii legate de conținutul unei cărți, deoarece nu am abilitățile și cunoștințele necesare, dar în calitate de cititor îmi pot manifesta încântarea sau dezamăgirea legată de ele. Consider că atunci când ai o mare bucurie, ea merită a fi împărtășită, strigată în gura mare, pentru a mai trăi și alții aceste senzații.

Întâlnirea mea cu Carmen Firan a fost înlesnită de Literatura de azi, mai bine spus de interviul pe care Odilia Roșianu, redactorul șef al revistei online Literatura de azi, l-a luat acestei minunate scriitoare. În mai multe episoade puteți afla despre magia prieteniei și nu numai.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Magia prieteniei

Fericirea și orgoliul

A visa

Un bărbat fatal

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Foto: Dinu Lazăr

Așadar, Moșul a fost foarte iscusit și a trimis exact ceea ce îmi doream: seria de autor Carmen Firan, apărută la Libris la finalul anul 2015. Aici s-au regăsit mai multe titluri, printre care;

Valiza cu melci, Un horoscop al emigrantului – Carmen Firan

Detectorul de emoții și alte povestiri – Carmen Firan

Cuvinte locuite de Carmen Firan

Dar eu, astăzi, doresc a vă aduce în atenție

Dialogul vântului cu marea. Nina Cassian în conversație cu Carmen Firan

DSCN5440

O carte pe care am citit-o cu creionul în mână, pentru a ști unde să mă cuibăresc atunci când va fi nevoie. Și fiecare din noi avem astfel de stări.

20160103_133957

Nina Cassian – Și destinul cum l-ai defini?

Carmen Firan – Poate ca pe suma alegerilor noastre?

Carmen Firan – Să te întreb totuși când te uiți în urmă ce vezi?

Nina Cassian – Întreabă-mă. 88 de ani gustoși.

Carmen Firan – Ești mulțumită?

Nina Cassian – Da. Pot să spun că ce am trăit a fost bun. Mi-am făcut recitalul, și damblaua, cum se spune, și datoria.

Nu mă pot plânge. Am avut parte din toate: și recunoaștere și insulte, și contestări, și glorie, oho, prieteni buni, soți excepționali, toți, și bucuria mea de a scrie care a fost cu mine mai tot timpul.

Trebuie menționat faptul că în interiorul cărții veți regăsi grafică semnată de Nina Cassian dar și o introducere marca Dumitru Radu Popa.

În tot, o carte de substanță, insolită și demnă de citit.

Machete didactice – Doi ani au trecut frumos. Doi ani de blogosferă

Creativitatea înseamnă să vezi ceva ce încă nu există. Trebuie să afli cum s-o transpui în realitate şi astfel să devii un partener cu Dumnezeu. Michele Shea

S-au scurs doi ani. Doi ani de când am intrat în această activitate pe care nu am crezut că o voi trăi atât de intens. Blogosfera, pentru mine, este ca o tornadă. Mă poartă, cât ai spune clik, prin colțuri neumblate de nimeni, pe tărâmuri pline de oameni minunați, în intensități dulci și îmbietoare dar și în văgăuni reci, înfricoșătoare. Nu am crezut că activitatea aceasta, de blogărit, poate stârni pasiuni atât de nimicitoare. Nu am crezut că mă vor afecta atât de mult, remarci făcute de indentități ascunse așa cum nu am crezut că voi fi atât de entuziasmată și de bucuroase de cuvintele apreciative.

Nu mă deranjează cuvintele, de care or fi ele, atâta timp cât  sunt spuse civilizat. De multe ori am dat dreptate celor care m-au atenționat dar au fost și momente în care răutățile nu-și aveau rostul și nici locul. E de la sine înțeles că nu poți mulțumi pe toată lumea.

De-a lungul timpului am adăugat trei rubrici noi: Activități educative copii. Idei pentru mămici și Articole Literatura de Azi. Cu fiecare dintre ele am încercat să vă arăt ce și cum văd eu lucrul alături de copii, ce idei de activități mai pot îmbrățișa mămicile lângă puii lor, sau a altora, iar la rubrica articolelor Literatura de Azi puteți găsi date și însemnări despre celebritățile culturale ale lumii noastre. Nu am inventat eu nimic ci doar am transmis informațiile adunate de-a lungul timpului, pe care dacă le cunoști nu ai ce pierde.

Dar, ce am învățat?

Că te poți întrece pe tine însăți și este de ajuns să-ți dorești acest lucru pentru ca el să se materializeze. A nu te opri din învățat este o binecuvântare.

Că merită să împărtășești ideile tale pentru a putea fi puse în practică și de alții aflați în pană creativă.

Că e bine să crezi în visul tău, în intențiile tale bune.

Nu știu cât am reușit dar știu că mie mi-a plăcut mult să împărtășesc cu voi gândurile mele. Celor care s-au aplecat chiar și pentru câteva clipe asupra rândurilor scrise de mine, vă mulțumesc! Eu voi continua, iar ușa casei mele vă este, la orice oră, deschisă.

Cine știe cum vă poate salva o idee găsită aici.anniversary-2x

La mulți ani! și inspirație maximă, tuturor celor care sunt angrenați într-o activitate asemănătoare, indiferent de subiectul tratat. La cât mai mulți cititori. 🙂

Articole Literatura de azi – Nevoia de teatru, Andrei Șerban

Teatrul este un loc unde noi, oamenii, venim ca să ne vedem în oglindă aşa cum suntem, nu cum am vrea să fim. Să vedem propria noastră viaţă, reflectată pe scenă de către actori într-un mod mai esenţial şi mai clar decât ce putem vedea noi înşine despre noi. Andrei Şerban

NEVOIA DE TEATRU

Putem spune, fără teamă, că Andrei Șerban este un regizor universal după ce a reușit să pună în scenă spectacole de teatru și operă în 39 de țări. Un ambasador pe care România ar trebui să-l aprecieze la adevărata lui valoare. Andrei Șeban (21 iunie 1943) cel mai important regizor român din a doua jumătate a secolului XX, care a plecat la 26 de ani din țară, cu trei cămăși și două perechi de pantaloni, pentru a ateriza în America. Acolo a răzbit.

A absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografie, în anul 1968, secția Regie, la clasa lui Radu Penciulescu, după care a debutat la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț. A plecat din țară în 1971 și s-a reîntors după 1989, pentru a conduce Teatrul Național din București.

A colaborat cu cele mai mari companii teatrale din lume unde a reușit montări grandioase.  Timp de 20 de ani a fost asociat cu Robert Brustein”s American Repertory Theatre Company. A lucrat, de asemenea, cu La MaMa Theatre, The Public Theatre, Lincoln Centre, Circle in the Square, Yale Repertory Theatre, the Guthrie Theatre, A.C.T. și cu New York City, Seattle și Los Angeles Opera.
În Europa a lucrat pentru Opera din Paris, Geneva, Viena si Bologna, cu Welsh National Opera, Covent Garden, Théâtre de la Ville, Helsinki Lilla Teatern, La Comédie Française.
În Japonia a pus în scenă spectacole pentru Shiki Company of Tokyo.

Spectacolele de operă puse în scenă de Andrei Șerban sunt: Evgheni Oneghin (1980) la Welsh National Opera, a fost prima producție lirică, Turandot (1984), Norma (1985), Fidelio (Covent Garden – 1986).
Opera din Paris : The Puritans (1997), L’Ange de feu (1991), Lucia Di Lammermoor (1995), L’Italienne a Alger (1998), Les Indes Galantes (1999).

Iată ce declara regizorul despre aceste experiențe:

Deseori am avut ocazia să observ în ce fel cuvintele, când sunt cântate, pot avea mai multă forță decât atunci când sunt vorbite. Lucrând în teatru pe texte din tragedia antică, am putut constata impactul direct, total, asupra spectatorilor, al incantației și sonorităților limbii vechi grecești. Lucrând în operă, am simțit la fiecare repetiție puterea muzicii de a transmite atât prin voce, cât și prin instrumente, o stare care instantaneu mă transportă într-o altă lume. Recunosc, îmi e imposibil să vorbesc despre muzică. Orice încercare de a o defini reprezintă o tentativă stângace și pur subiectivă. Dar, deși muzica poate însemna ceva diferit pentru fiecare dintre noi, și uneori chiar mie aceeași muzică îmi comunică lucruri diferite la diverse intervale de timp, important este că ea poate atinge simultan toate aspectele ființei. Emoția intuitivă și gândul logic, conectate prin sunetul muzicii, transformă animalul din noi în spiritual. Arta din antichitate avea un rol purificator, prin muzica lui Orfeu animalul era domesticit de o altă forță, mai fluidă, mai subtilă. De câte ori nu credem că problemele personale, sociale sau religioase nu au legătură și nu se influențează unele pe altele?! Ei bine, prin muzică realizăm că fiecare element e dependent de celelalte, totul e interconectat. Când ascult Bach sau chiar în mijlocul unei repetiții la operă, fiind pătruns de forța unui sextet de Mozart, dintr-odată viața mea pare să aibă sens.

Andrei Șerban a fost și este profesor la numeroase universități. Alături de alți 20 de regizori, a primit de la Societatea directorilor de teatru și coregrafilor, o distincție pentru impactul major pe care l-a avut în teatru.

Teatrul este singurul loc în care nu putem să creăm singuri. Un pictor, un scriitor nu are nevoie de nimeni. Un pianist nu are nevoie de nimeni. Dar pentru un actor sau un regizor e nevoie de ceilalți. Nu poate crea singur.

Articol publicat în revista online Literatura de azi.

Articol Literatura de azi – Emoție, meditație, grație de la Peter Paul Rubens

Pictura este doar un alt fel de a ţine un jurnal. Pablo Picasso

EMOȚIE, MEDITAȚIE, GRAȚIE

 Rubens este pentru artă aerul din cer și marea din mare! Baudelaire

Cel mai cunoscut și mai prolific pictor flamand și european al secolului XVII, Peter Paul Rubens (28 iunie 1577) a fost cel care a pus în valoare mișcarea, culoarea și senzualitatea într-un stil baroc exuberant. Rubens a pictat cu o energie inepuizabilă, opera lui ajungând să cuprindă circa 1400 tablouri și  sute de desene.

S-a născut în 1577 într-un orăşel din Westfalia, și s-a mutat la Anvers când mama lui a rămas văduvă. Oraşul era epuizat de războaiele religioase şi de ocupaţia spaniolă, cu cortegiul ei de dezastre economice, dar rămăsese bastionul catolic cel mai solid din Ţările de Jos. La vârsta de 10 ani, Rubens a descoperit fleşa „Catedralei Notre Dame”, ajurată ca o dantelă, castelul Steen ce se oglindea în Escaut, animaţia colorată a pieţei de peşte. Aceste descoperiri l-au făcut să se simtă la Anvers, ca acasă.

                                  Autoportret, 1623

Nimic nu avea să prevadă talentul excepțional pentru că artistul nu fost un copil minune. Timp de mulți ani de zile, și-a învățat meseria, cu răbdare, ca ucenic la doi pictori mediocri.

Știm de la Philippe Rubens, nepotul pictorului și autorul unor biografii redactate în 1676, că Maria Pypelincks, mama pictorului, a avut un rol important în formarea culturală a lui Peter Paul. Aceasta reușește să-și introducă băiatul la școala lui Rumboldus Verdonck, savant latinist, timp de doi ani. Interesul pentru literatură și arta clasică va rămâne constant pe tot parcursul vieții lui Peter Paul. Frumușețea, grația și inteligența reflectate în numeroasele autoportrete, îl ajută în acest sens.

Determinantă este întâlnirea artistului cu eruditul Otto van Veen, devorator al culturii clasice , influențat de arta italiană și admirator al picturilor lui Alessandro Farnese.

În 1598, a fost primit în Breasla Sfântului Luca. Era frumos, avea 21 de ani, era îndrăzneţ şi avea o vitalitate uluitoare. În meserie îi lipseau încă modelele importante şi ocaziile. Pe acestea i le va oferi Italia, unde a plecat în 1600. După opt ani, s-a întors maestru. La 23 de ani, tânărul Rubens are norocul de a întâlni la Veneția un om care îi va schimba viața, oferindu-i oportunități neașteptate și facilitându-i intrarea într-un mediu cosmopolit. Un nobil al Curții din Mantova îl va ajuta să urce pe scara culturală și mondenă. Din acea perioadă datează tabloul Autoportret cu prietenii.

Prima din seria importantelor misiuni diplomatice care au reprezentat un capitol glorios al vieţii sale a primit-o în 1603. A trebuit să ducă darurile pe care Ducele de Mantova le trimitea regelui Spaniei. Dar, în 1629, avea să i se încredinţeze misiunea de a stabili pacea între Spania şi Anglia. Întâiul sejur la Madrid a fost ocazia de a descoperi nenumăratele capodopere păstrate în colecţiile regale spaniole.

După ce se întoarce la Roma, Rubens pictează cu furie fiind copleșit de comenzi. Acum apare Venus și Amor, scene religioase și mitologice, nuduri dar și Tânără cu rozariu.

Adam și Eva

Rubens s-a inspirat din creaţia lui Michelangelo, în ceea ce privește trupurile. Este interesat de anatomie, iar evoluția lui dovedește acest interes. Cercetările l-au condus la îndrăzneli neîntâlnite până la el: exagerări, inflexiuni expresive ale figurilor. Acest pictor al marilor compoziţii pline de mişcare a dovedit că stăpâneşte în egală măsură reprezentările meditative, liniştite, pline de graţie. Se simte în ele emoţia prilejuită de Tizian, pictorul extazelor amoroase şi al fericirii creştine, ale cărui personaje feminine sunt femei şi zeiţe îndepărtate în acelaşi timp, impasibile, prinse în jocul privirilor.

Reîntoarcerea la Anvers coincide cu începutul unei cariere uluitoare, internațională. Numit pictor de curte al arhiducilor de Austria, a primit comenzi pentru catedrale, confrerii, ghilde, simpli particulari care doreau o renaştere artistică a zonei. Catedrala din Anvers păstrează două magnifice mărturii ale artei Contrareformei: Înălţarea Crucii şi Coborârea de pe cruce. Poate că în penumbra şi liniştea catedralei s-a născut geniul baroc al artistului.

La Rubens există o măreţie în figurarea lui Christ şi a sfinţilor care uimesc, o prospeţime în restituirea episoadelor biblice, o emoţie în înfăţişarea Patimilor. Compoziţiile sale sunt întotdeauna graţioase sau sfâşietoare. Evocând Patimile, Rubens se doreşte universal. Ele sunt realizate pentru un public numeros, care trebuie impresionat şi sedus.

A lucrat la una dintre picturile sale grandioase: marele ciclu decorativ în onoarea Mariei de Medici, destinat să împodobească galeria Palatului Luxembourg, păstrat astăzi la Luvru.

Numeroase sunt comenzile venite de peste hotare, datorate prestigiului său. Astfel, Carol I i-a încredinţat decorul plafonului sălii de recepţii de la Whitehall, iar Filip al IV-lea i-a comandat decorarea pavilionului de vânătoare de la Parada de lângă Madrid.

Rubens rămâne văduv în 1626, iar după reîntoarcerea în Anglia, se căsătorește cu Helene Fourment, o tânără de 16 ani. Din 1637 și până la moartea sa (30 mai 1640), artistul pictează peisaje, portretele copiilor săi și a soției sale.

Cuvintele istoricului Fromentin sunt încă valabile și rezumă într-o manieră sintetică semnificația operei lui Rubens: O combinație bună duce la o decizie rapidă.

Articol apărut în revista online Literatura de azi.

Activități educative pentru copii – Hanno desenează un balaur, o cărticică minunată

Lista noastră de lecturi deja a fost atacată. Nu din pricina mea ci din a lui, a băiatului. 🙂 S-a început cu „Micul prinț”, după care s-a declarat, pentru a câtă oară, că este cea mai frumoasă poveste. Ever! 🙂 Voi povesti despre întâlnirea noastră (a mea fiind o reîntânire) cu celebrul personaj, în zilele ce urmează.

Pentru că acum doresc să vă povestesc despre Hanno desenează un balaur, apărut la Editura Erc Press, scrisă de Irina Korschunow și ilustrată de Mary Rahn.

Hanno desenează un balaur 21 iunie20152

Cine este Hanno? Ei bine, Hanno este un băiețel care se simte singur. Este școlar, însă mersul la școală nu-i face prea mare plăcere pentru că:

… că era așa de gras, iar ceilalți copii râdeau de el.

În toamnă, atunci când a trebuit să meargă cu ghiozdanul cel nou la școală, s-a bucurat atât de mult! Însă Ludwig Hall, care stătea în spatele lui, i-a strigat chiar din prima zi „Umflatule!”, „Burtosule!”. De atunci lui Hanno i s-a făcut frică să mai meargă la școală.

Ei bine, acum că am aflat cine este Hanno și care-i problema lui e firesc să intervină cineva în poveste, iar acesta să schimbe, în bine sau în rău, acțiunea. Iar aici intervine un mic balaur, pe care doar băiețelul îl vede, și care va reuși o mare transformare în ceea ce-l privește pe școlarul nostru.

Hanno desenează un balaur 21 iunie2015

Luca citește Hanno – video

Urmează o serie de întâmplări pe care nu vreau a vi le dezvălui pentru a nu știrbi din plăcerea lecturii.

Hanno desenează un balaur 21 iunie20151

Lectură ultimul capitol Hanno – video

Vă invit să ascultați cele câteva minune înregistrate din discuția mea cu Luca, și de acolo veți putea vedea că lectura nu reprezintă o corvoadă pentru școlari. Depinde de modul în care abordezi această îndeletnicire, cum anume pui problema, despre lecturile pe care le alegi și atitudinea ta, de adult, în această privință. Puterea exemplului este determinantă, și poate simpla imagine a părintelui care citește, reprezintă cel mai bun îndemn.

Discuții despre Hanno – video

După ce va trece perioada de două săptămâni pe care Luca a solicitat-o, în care el nu dorește a scrie nici un rând (iar eu îi voi respecta dorința), am pregătit niște fișe de lectură ce vor fi completate. Le atașez, în ideea că vor fi persoane ce le vor găsit interesante și utile de folosit.

Lecturile unui școlărel de clasa a III – fișe de lectură

Așadar, am vorbit despre o cărticică ce se lecturează foarte, foarte repede (lui Luca i-au trebuit 35 de minute) cu un scris mare și aerisit, cu imagini frumoase. Cartea are dimensiuni reduse, 19cm/12cm și 64 de pagini. Este indicată pentru un copil care citește cursiv, deoarece va avea spor și va fi și încântat. 🙂

Dacă Hanno nu este, încă, prietenul vostru, întâlnirea cu el nu vă va dezamăgi. Iar prețul de achiziție este mai mult decât accesibil, pe elefant costă 4,65 lei. Să nu lipsiți de la întâlnire. Ar fi păcat!

Articole Literatura de azi – Talentată, elegantă, misterioasă. Irina Petrescu

Teatrul înseamnă metamorfoză: un artist se transformă în şoarece sau în ce vrea el; din om bun devine om rău. Silviu Purcărete

Talentată, elegantă, misterioasă

Discreție, rafinament, eleganță, profesionalism – atributele unei mari doamne a scenei și cinematografiei românești.

Irina Petrescu (19 iunie 1941 – 19 martie 2013) cea care a interpretat roluri memorabile în cinematografie, a ales, în cele din urmă, să fie actriță fidela a scenei Teatrului Bulandra din București. Iată ce declara într-un interviu:

 Eu m-am oprit definitiv la teatru și nu aș schimba acest lucru, sigur și pentru că acum nu mai pot juca decât bunici, mătuși, pentru care nu există partituri în film. E foarte greu de acceptat compoziția după ce ai jucat ani și ani de zile ingenua, mai mult sau mai puțin frumoasă. Eu fac compoziție în teatru de mulți ani și mă bucur teribil, nu doresc să fiu o frumușica, o iubită, o logodnică, o suferindă din amor în teatru. În această meserie cred în buna-credință a actorului, în cinste, în neminciună. Îmi pare paradoxal. Meseria noastră este a făcăturii, a minciunii, dar trebuie sa existe un adevăr, o credință, o sinceritate pe care publicul o caută și o cercetează fără greș. Tot ce este impostură ușoară sau violentă, publicul o resimte, oricât de senzațional ar fi efectul măiestriei actoricești. Refuz impostura și o simt ca spectator, pentru ca sunt și un foarte bun spectator de teatru. Mi-e groază de ce viată grea îi așteaptă acum pe actorii tineri. Scena este teribil de crudă și de nemiloasă și arată toate defectele de caracter ale actorului. Trebuie să ai grijă să fii cât mai curat, cât mai sincer, cât mai adevărat, pentru că scena e crudă și te trădează.

Irina Petrescu a intrat la Facultatea de Filosofie și… a absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică I.L. Caragiale (IATC) din Bucureşti, promoţia 1963, la clasa prof. Ion Şahighian, asistent regizorul David Esrig.

Regizorul Savel Stiopul a fost cel care a descoperit-o în timpul studenției, în timp ce lua masa, alături de părinții ei la un restaurant. A chemat-o să dea niște probe pentru un film. Acesta nu s-a mai făcut, dar probele au rămas și au fost văzute de Liviu Ciulei care tocmai căuta o tânără interpretă pentru filmul lui.

A distribuit-o în rolul principal, Ana Strejan, din Valurile Dunării, film ce a apărut în 1960.

Filmul a sosit, pe neașteptate, ca un basm. (Irina Petrescu)

Urmează, parcă firesc, roluri în: Nu vreau să mă însor (1960), parteneri Toma Caragiu și Geo Barton, în regia lui Manole Marcus, Poveste sentimentală (1961), în regia lui Iulian Mihu, Paşi spre Lună (1964) ca Artemis și în Străinul (1964) unde a interpretat rolul elevei Sonia, jucând alături de Ștefan Iordache (care a debutat în acest film) și Șerban Cantacuzino, în regia lui Mihai Iacob.

    Alături de Ștefan Iordache, în filmul „Străinul” (1964)

Joacă în regia lui Ion Popescu Gopo rolul Fetei-vrăjitoare din filmul sau De-aş fi… Harap Alb (1965), avându-i ca parteneri pe Florin Piersic și Cristea Avram.

În același an Lucian Pintilie o ia să joace într-un film deosebit: Duminică la ora 6 (1966) – studenta la arhitectură Anca, partenera lui Dan Nuțu (premiat la Mamaia in 1965 și la Mar del Plata în 1966), cu care va juca și în Dimineţile unui băiat cuminte (1967) – Mariana in regia lui Andrei Blaier in 1966.

Talentată, elegantă și misterioasă, Irina Petrescu a marcat cinematografia românească și a atras atenția regizorilor din străinătate. Însă din motive personale a preferat să rămână în țară.
A trăit o frumoasă poveste de dragoste alături de Adrian Pintea. Cei doi s-au îndrăgostit la începutul anilor ’80, atunci când Pintea interpreta rolul din “Iancu Jianu” și era asaltat de admiratoare.

Dragostea lor a fost puternică și frumoasă, motiv pentru care în momentul în care s-au despărțit, iar Pintea s-a căsătorit cu o altă femeie, cei doi au rămas prieteni.
Cei care au rămas confidenții actriței în următorii ani au fost părinții ei, până i-a pierdut însă într-un accident de mașină.

Irina Petrescu a reuşit să se impună în lumea artistică prin ţinuta, distincţia şi eleganţa sa, dar şi pentru frumuseţea, seriozitatea şi rigurozitatea cu care profesa. Tocmai de aceea, arareori acorda interviuri, preferând să se concentreze asupra spectacolelor în care juca.

Irina Petrescu nu a fost doar o strălucită actriță de film, ci unul primii noștri actori importanți. Extrem de cultivată, era întotdeauna la curent cu tot ce apărea nou în cinematografe. Mergea la filmele tinerilor actori și regizori și se bucura de succesele lor. Regret că în ultimul timp a renunțat la film în favoarea teatrului. (Irina Margareta Nistor).

Articol publicat în revista online Literatura de azi.

Discreţia este gramatica vorbirii alese, pe care o întăresc bunele obiceiuri. Miguel de Cervantes

Articole Literatura de azi – De foc… Igor Stravinsky

Faptul că premiera ,,Ritualului primăverii“ a stârnit scandal este probabil cunoscut de toată lumea. Oricât ar părea de curios, nici eu nu eram pregătit pentru această explozie. Reacţiile muzicienilor care asistaseră la repetiţiile orchestrei nu-mi sugeraseră nimic în acest sens, iar spectacolul de pe scenă nu părea de natură să genereze o răzmeriţă. Dansatorii repetau de câteva luni şi ştiau foarte bine ce au de făcut, chiar dacă adesea mişcările lor nu aveau nici o legătură cu muzica…Câteva proteste timide împotriva muzicii s-au auzit încă de la începutul spectacolului. Apoi, după ce cortina s-a deschis deasupra Lolitelor cu cosiţe care săreau în sus şi în jos ( ,,Dansul adolescenţilor“ ), a izbucnit furtuna. Din spatele meu am auzit strigăte: ,,Tacă-ţi gura!“ Acestea erau acoperite de vocea lui Florent Schmitt care răcnea: ,,Ţineţi-vă gura, târfe din al şaisprezecelea!“; evident, ,,târfele“ din arondismentul şaisprezece erau cele mai elegante doamne din Paris. Urletele au continuat, şi câteva minute mai târziu am părăsit sala furios. Stăteam în dreapta, lângă orchestră, şi-mi amintesc că am trântit uşa. Tremuram de indignare. Muzica îmi era foarte familiară; o iubeam şi nu înţelegeam de ce oamenii care nici n-o auziseră încă protestau atât de violent. Am ajuns în culisele din spate, unde l-am văzut pe Diaghilev care aprindea şi stingea luminile din sală, în efortul de a restabili liniştea. Pe parcursul minutelor, cât a mai durat spectacolul, am rămas în culisele laterale, în spatele lui Nijinski, ţinându-l de cozile fracului, în timp ce el se urcase pe un scaun şi răcnea numere către dansatori. Igor Stravinsky

De foc…

Compozitorii combină note. Asta e tot.

Igor Stravinsky

Compozitorul rus a cărui operă a avut un impact revoluționar și inovator asupra gândirii muzicale și ale cărui compoziții au rămas ca o piatră de temelie la baza modernismului, Igor Stravinsky, a văzut lumina zilei la 17 iunie lângă St. Petersburg, Rusia.  A studiat cu Nicolai Rimski-Korsakov și, în lucrările sale timpurii, cum ar fi Simfonia nr 1 in E plat, se vede influența pe care o are maestrul asupra sa. Niciun alt compozitor al secolului XX, nu a exercitat o influență determinantă în artă în felul în care Stravinsky a făcut-o în timpul carierei sale muzicale. În afară de considerații pur tehnice, cum ar fi ritmul si armonia, cele mai importante inovații ale stilului lui Stravinsky sunt, într-adevăr, schimbările de față.

În ciuda faptului că tatăl său a fost bas principal la Teatrul Mariinsky, dar și un talentat pianist amator, micul Stravinsky nu a avut parte de vreo instruire muzicală deosebită.

A urmat Facultatea de Drept, dar, în paralel, a început să studieze compoziția în privat, dar și studii de orchestrație cu Nicolai Rimski-Korsakov.

Pentru că lucrările sale Scherzo Fantastic și Focuri de artificii l-au impresionat pe Serghei Diaghilev,  conducătorul vestitelor Ballets Russes din Paris, acesta îi comandă compoziții pentru trupa sa de balet.

Triada semnată de Stravinsky – Firebird / Pasărea de foc (1909-1910), Petruska (1910-1911), si cel mai important, Ritul de primăvară (1911-1913), este compusă pentru această trupă de balet. Dacă muzica baletului  Pasărea de foc stupefiază, dar și entuziasmează publicul parizian, conștient că se află în pragul unui nou gen de muzică, la următoarea operă, Încoronarea primăverii, izbucnește scandalul, provocat nu atât de spectacol cât de originalitate.

În ceea ce privește  Ritualul de primăvară, premiera a avut loc  la Théâtre des Champs Elysées pe 29 mai 1913 și a provocat una dintre cele mai faimoase revolte din istoria teatrului muzical. Cu o coregrafie agitată și neobișnuită, sugestivă pentru Nijinsky, cu muzica îndrăzneață  și creativă a lui Stravinsky, publicul a ovaționat, a protestat, creând astfel o gălăgie încât dansatorii nu au mai putut auzi orchestra. Această compoziție extrem de originală, cu deplasare și ritmuri temerare și cu disonanțe nerezolvate, a fost un reper de modernism. Din acest moment, Stravinsky a fost cunoscut sub numele de compozitorul Ritualului de primăvară.

Se căsătorește cu verișoara sa, Catherine Nossenko în 1906 și, după premiera Firebird în 1910, pleacă împreună cu cei doi copii la Paris.

Izbucnirea primului război mondial, în 1914, a perturbat grav activitățile Ballets Russes din Europa de Vest, iar Stravinsky  nu a mai putut compune pentru această companie. Revoluția rusă din octombrie 1917 a stins în cele din urmă orice speranță a compozitorului că ar putea reveni în țara natală.

 Evoluția ulterioară a muzicii lui Stravinski face din el reprezentantul necontestat al unui curent, ce va fi numit muzică modernă clasică tonală serială.

Eu nu exteriorizez. Eu înțeleg rolul muzicii într-un mod cu totul deosebit de acela obișnuit. Muzica ne este dată pentru a pune ordine în lucruri: să trecem de la starea anarhică și individualistă la o stare normală, perfect conștientă și prevăzută cu garanții de vitalitate și de durată. Ceea ce e propriu emoției mele conștiente, nu se poate reflecta nici chiar pentru mine în vreo regulă. Din momentul în care luăm cunoștință de o emoție, ea s-a și răcit.(Igor Stravinsky)

În anii care au urmat primului război mondial, legăturile lui Stravinsky cu Diaghilev și Baletele Rusești au fost reînnoite, iar Diaghilev i-a comandat lui Stravinski  Pulcinella (1920) pe teme de Pergolesi, sau Apollo Musagete (1928).

 În ceea ce privește muzica de operă, Stravinsky adoptă un stil eclectic și eterogen, rezultând în capodopere ca Le Rosignol (Privighetoarea, 1914), Oedipus Rex (1927), Cariera unui libertin (1951). Contactul cu muzica de jazz îi influențează compoziția celebrului Ebony Concerto, pentru clarinet și orchestră.

În 1935 Stravinsky și-a scris autobiografia. În 1938, fiica cea mare a compozitorului a murit de tuberculoză după care i-au murit și soția, dar și mama, cu câteva luni înainte de izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial.  S-a recăsătorit cu Vera de Bosset, în 1940, și s-au stabilit în America, devenind cetățeni americani în 1945.

Pe parcursul anilor celui de-al Doilea Război Mondial, Stravinsky a compus două lucrări simfonice importante: Simfonia în C (1938-1940) și Simfonia în trei mișcări (1942-1945).

Continuă să compună muzică pentru balet: Orpheus, 1947; Agon, 1957, compoziții corale, Messe, pentru cor și dublu cvintet de suflători, 1944-1948; Abraham and Isaak, 1963; Requiem Canticles, 1966; Simfonia psalmilor pentru cor și orchestră, 1948.

Igor Stravinsky moare în urma unui infarct la 6 aprilie 1971.

Articol publicat în revista online Literatura de azi.

Igor Stravinsky – Le Sacre du Printemps – Vaslav Nijinsky-Version 1913 – Ballett Mariinski-Theater