Uite că am ajuns la momentul în care această superbă poveste de dragoste să fie cunoscută și de Luca. A venit ca o cerință a profesorului de istorie care, pentru portofoliu, a specificat câteva titluri. Printre ele, Tristan și Isolda.
Am căutat cartea în bibliotecă pentru că știu sigur că o am și nu doar într-un singur exemplar, dar am pățit un lucru pe care l-am mai trăit: nu am găsit-o. Pentru că timpul era scurt, am căutat pe internet și am găsit o variantă PDF pe care am printat-o. E un exemplar apărut la Editura Prietenii Cărții, în anul 2000, în colecția Labirint, colecție coordonată de Cristina Ștefănescu, Cristina Jinga și Gabriela Dobrișan. În total 190 de pagini, adică 90 de foi A4.
Sunt la a nu mai știu câta carte pe care o recitesc și o găsesc diferită față de ultima lecturare. E un mare avantaj pe care-l am pentru că nu degeaba se spune că e bine ca unele titluri să le citești la vârste diferite.
După ce lectura a fost terminată, Luca a făcut un rezumat, pentru că domnul de istorie dorește ca în proiectele pe care le dă, copilul să scrie de mână.
Am ascultat, în mai multe reprize opera scrisă de Wagner, una destul de greu de urmărit. De aceea am optat pentru fragmentarea ei așa fiind mai ușor de ascultat. Trebuie specificat că durata este de peste patru ore.
Despre ce am mai vorbit noi după sau chiar în timpul lecturii?
În primul rând despre tematica romanelor cavalerești. Aici, Luca a aflat că Tristan mai este supranumit și Cavalerul Tristei Figuri, pentru că e cu neputință să obțină dragostea fără de care nu supraviețuiește. Am mai aflat că Tristan nu este un personaj fictiv, el existând cu adevărat. Se spune că a fost un celebru căpitan care a trăit spre mijlocul secolului VI fiind împreună cu Greidol și Gwon unul dintre cei trei principi moștenitori ai Britaniei.
Se știe că Tristan cânta la harpă cu o măiestrie aleasă și părea nefiresc ca acest lucru să fie făcut de un cavaler care trebuia să mânuiască sabia dar și să stăpânească arta vânătorii.
Un alt subiect interesant de discutat a fost cel al vrăjitoriei. În Evul Mediu se credea că vrăjitorii dețineau puteri extraordinare, cu ajutorul cărora puteau să cunoască trecutul, viitorul, să influențeze destinul, făcându-l să acționeze în favoarea lor. Știam deja că tot atunci, în Evul Mediu, pedeapsa pe care o primeau cei acuzați de vrăjitorie era cruntă: erau arși pe rug. Era de ajuns o simplă bănuială pentru a se da ordin ca persoana în cauză să fie ucisă.
Elixirele și otrăvurile au fost alt aspect peste care ne-am aplecat cu interes. Alchimia din Evul Mediu este cea care a născut chimia de mai târziu. S-au preparat multe lucruri folositoare, dar pe lângă ele, alchimia a mai produs și puternice otrăvuri. Nu puține sunt asasinatele care erau făcute cu otrăvuri și nu de puține ori vendetele fie ele politice ori din gelozie erau „rezolvate” chimic.
Tot această legendă ne-a trimis și prin orașele din Evul Mediu. Erau așezate la răscruce de drumuri comerciale, înconjurate de ziduri groase, construite din blocuri mari tăiate în stâncă, ridicate în scop de apărare contra jefuitorilor. Locuințele din interiorul zidurilor erau construite din lemn. Numai cele ale nobililor erau din piatră, împodobită, delimitată de celelalte.
Luca a aflat și de lepră, o boală întâlnită încă din timpurile cele mai îndepărtate. A aflat că există și în România, la Tichilești, un spital al leproșilor, leprozerie. Dacă în Evul Mediu leprosul era exclus din societate, lumea temându-se de el, crezând că boala era dată de Dumnezeu ca pedeapsă pentru o faptă reprobabilă, începând din secolul al XIV-lea, ei au beneficiat de asistență medicală.
Trubadurii au constituit o întâlnire specială, pentru că ne-am dat seama din ce timpuri străvechi există. Ei puteau fi întâlniți în piețele publice, pe lângă orașe și cetăți mai importante, la curțile regale acolo unde cântau și reciteau propriile creații.
În căutările mele în vederea documentării am dat peste mai multe imagini, iar una dintre ele m-a inspirat în a o transforma în pictură pe sticlă. E un exercițiu pe care nu-l mai făcuse de ceva vreme iar Luca s-a bucurat când l-a văzut.
Am trecut imaginea pe sticlă, conturând cu marker-ul, după care copilul a pictat-o.
Din când în când se mai privea sticla pe partea cealaltă pentru a se vedea unde anume nu este acoperită cu vopsea. A fost gata în momentul în care toată suprafața a fost acoperită.
La final, lucrarea lui arăta într-un mare fel. Abia aștep să găsesc o ramă potrivită pentru a o putea expune.
Cam asta ne-a inspirat pe noi această tristă poveste de dragoste să facem. Dacă nu ați aflat încă de ea, nu e târziu să o citiți. Niciodată nu e târziu să te întâlnești cu povești speciale, așa cum e bine să le recitești, redescoperindu-le dulceți neștiute.