Activități educative copii – „Shiloh” sau cum ai toate șansele să te pricopsești cu un animal de companie

Printre cărțile primite în dar de Luca, de ziua lui, s-a aflat și Shiloh de Phyllis Reynolds Naylor, o carte de care nu avea cunoștință și, evident, nu se afla în biblioteca copilului. Și de bine ce a intrat ea a și fost citită cu multă plăcere dar și dorință. Dorință de a avea un animal de companie numai și numai a lui.

20170104_15203820170104_15162820170104_151917
Experiența mea de mamă cu animalele de companie, a fost într-o perioadă extrem de susținută, atunci când Răzvan a avut și câine și papagal și hamsteri ba chiar și un peștișor. Am trecut prin nenumărate peripeții, pe care poate le voi povesti într-o zi, care nu prea mă îndeamnă, cel puțin la ora asta, la a mai achiziționa așa ceva acum. Poate în viitorul apropiat, cine știe. 🙂 Dar de câte ori Luca citește câte o carte în care apare și un companion necuvântător, discuțiile reapar.                           20170109_202530

Marty Preston și surorile lui trăiesc, alături de părinți, într-un orășel din America. Își dorește foarte mult un câine și el nu întârzie să-i apară în preajmă dar nu ca unul al lui ci unul care a fugit de la stăpân. Marty îl întâlnește în timp ce se plimba prin pădure și la început câinele se arată foarte înfricoșat însă curând atitudinea lui se schimbă. Primește numele de Shiloh, după o veche școală.

Odată ajuns acasă, tatăl lui Marty îi spune că trebuie să returneze câinele, el aparținând lui Travers – vânătorul care deținea mai mulți câini de vânătoare, ceea ce și face, astfel băiatul rămânând foarte trist fiindcă știa ce comportament are acesta față de câinii mai slabi.
Dar câinele se întoarce și băiatul păstrează secretul, ascunzându-l în pădure și aducându-i în fiecare seară o parte din cina sa. Această faptă este descoperită de mamaă, care păstrează secretul până când, în urma unui atac făcut de un câine ciobănesc, beagle-ul este grav rănit iar Marty este nevoit să-l ducă la un doctor. Doctorul îi pansează rănile dar asta nu înseamnă la patrupedul este bine ci are nevoie de odihnă. E momentul în care și restul familiei lui Marty află de această pățanie și se implică toți.
Dar înainte de a-l înapoi, Marty mai face o ultimă încercare de a-l convinge pe vânător să-i lase câinele iar acolo vede un lucru care schimbă întreaga situație: Travers împușcă o căprioară acest lucru nefiind permis pentru că se afla înafara sezonului de vânătoare. Pentru astfel de fapte pedeapsa este foarte aspră și cum vânătorul nu dispune de banii necesari pentru a plăti amenda, cei doi ajung la o înțelegere.
Care va fi aceasta dar și deznodământul îl veți afla citind cartea.

Sunt interesante temele abordate de scriitoare în această poveste.
În primul rând este relația dintre om și animal și tot ceea ce presupune ea. Și relațiile astea pot fi de mai multe feluri; fie de iubire și înțelegere reciprocă fie de supunere totală din partea animalului, indiferent de tratamentul la care este supus. În cazul acestei povești, Marty se atașează de un animal care nu-i aparține și de care, în mod firesc, nu se poate ocupa. Copilul crede că animalul ar trebui să aparțină celui care-i oferă dragoste cu celui care a plătit pentru el, ceea ce vine în contradicție cu legile.
O altă temă adusă în atenția cititorului este aceea a dragostei și abuzului așa cum putem consemna și prezența problemelor etice și morale dar și a religiei.
Povestea lui Shiloh are și trei continuări; Shiloh Season, Saving Shiloh și A Shiloh Christmas care au fost publicate în 1996, 1997 și 2015. Din câte am o cunoștință ele nu au fost traduse, încă, și în limba română. Dar, cine știe, poate pe viitor vom putea citi prin ce aventuri au mai trecut Marty și prietenul lui necuvântător. Ori, mai avem alternativa de a le citi în limba engleză. 🙂 Așa că vom purcede la a le căuta.

Poate e bine de menționat că este și o ecranizare a cărții pe care o puteți urmări, dacă doriți.

Activități educative copii – O hartă a României concepută ca un puzzle din carton

Am făcut, pentru prima dată, un proiect mai amplu numai din carton. Ce am mai confecționat din carton am folosit numai noi, acasă, dar ceva care să plece spre alte lumi, nu. Am evitat să folosesc cartonul pentru proiecte mai de anvergură pentru că, spun eu, nu e așa de trainic și de vălurește. Solicitări au mai fost dar le-am refuzat pentru că mă descurc mai bine cu polistirenul și mi-e mai îndemânos la lucru. Însă, din când în când, mai ai nevoie și de variațiuni. Drept pentru care am dat curs acestei provocări cu drag dar și cu o curiozitate; aceea de a vedea care va fi rezultatul final.
Doamna Angela, căruia îi mulțumesc, mi-a trimis o imagine crezând că eu sunt cea care am confecționat-o, dar s-a dovedit a nu fi eu aceea. Așa că, a trebuit după modelul primit să fac unul asemănător după priceperea și îndemânarea mea. Eu am încercat să ofer alternative dar s-a dorit, musai, acest model.
Imaginea este cea de mai jos iar cerința a fost următoarea: copiii unei clase a I-a să reconstituie, din bucățele un întreg ansamblu.

img656

Eu am luat și am alcătuit fiecare imagine din „foi” adică elevii vor trebui să reconstituie imaginile ca puzzle-urile în trepte. Pentru că doamna învățătoare a deschis patru centre a fost necesară confecționarea a cinci exemplare – patru pentru copii și unul pentru dascăl.

Materialele pe care le-am folosit au fost:
coli de carton A7 – 74X105
coli de carton A4 galben
albastru deschis
albastru închis
bej
auriu
roșu
verde deschis
verde închis
maro
negru
coli cerate de culoare albă.
Am confecționat conturul României, ca dimensiune pot spune că pe o coala de carton s-au încadrat două hărți. Apoi am decupat:
cerul
brazii (patru perechi la fiecare hartă)
soarele
câmpia
Marea Neagră și Delta Dunării
Elementele pentru fiecare hartă în parte au fost puse în folii individuale.
20161231_155845

20161231_172908

După ce toate elementele din natură au fost confecționate plus numele țării, am realizat și copiii. Pe fiecare hartă trebuiau câte patru copilași – două fetițe și doi băiței, îmbrăcați în costume populare.

Le-am făcut corpurile, părul, cămășile (la care am pus ornamente de două culori), pantalonii, papuceii și brâiele la băieți iar la fetițe au fost necesare pe lângă corp și păr -cămășile, fustele, un șorț deasupra, ilicele și papuceii. Și unora și altora le-am pus ochișori mobili.

20161231_15555820161231_15550720161231_150235

Am asamblat harta și elementele din natură dar și fetițele în port popular și iată cum a arătat imaginea finală.

20161231_16004520161231_161617

Imaginea de ansamblu nu e perfectă pentru că elementele nu sunt lipite. 🙂

Abia aștept să aflu cum a fost la lecție. Îmi doresc ca și elevii să lucreze cu tot atâta plăcere cu câtă am confecționat eu aceste piese.
E un material ce poate fi folosit și pentru a celebra Ziua Unirii de la 24 ianuarie. Spor la joc și învățat!

Literatură pentru copii – „Pollyanna – Jocul bucuriei” de Eleanor H. Porter

Trebuie să mărturisesc faptul că întâlnirea mea cu Pollyanna nu a avut loc în copilărie, ci acum, în plină maturitate. Dar e o poveste așa cum te aștepți, adult fiind, să fie; cu toate ingredientele vechi, dar atât de noi.

20170109_202924
E clar că tânărul cititor va vedea povestea diferit asta pentru că fiind scrisă în 1913 datele și trăirile sunt de la început de secol XX. Întâmplările acestei minunate fetițe mi s-au așezat pe suflet și aș fi dorit ca acest exercițiu, al mulțumirii, atât de minunat descris în carte să poată fi actual și acum. Din păcate timpurile și vremurile nu mai fac posibil acest lucru decât într-o foarte mică măsură.
Veți spune că Pollyanna este o carte pentru copii dar vă asigur că are un tâlc și pentru oameni mari și eu mă bucur că am reușit să o descopăr și acum. Știți, pe dinafară eu sunt un adult dar în interiorul meu este un copil dornic de a afla, în continuare, povești adevărate. Iar asta este una dintre ele.
Pollyanna este o fetiță care rămâne orfană și este nevoită să plece la mătușa ei, o femeie bogată, retrasă și ursuză. Dar ea nu are timp să vadă aceste fețe ale mătușii ei ci îi este profund îndatorată gestului pe care aceasta l-a făcut.
Rămasă mai întâi orfană de mama, fetița petrece o parte din copilăria ei alături de tată, un pastor cam sărac dar foarte optimist. De la el învață acest joc – al mulțumirii, acela de a găsi o bucurie în tot ceea ce ți se întâmplă. Însă nenorocul face ca și tatăl să piară și așa fetița face cunoștință cu domnișoara Polly, sora mamei sale.
Aceasta stabilește o serie de reguli pe care fetița trebuie să le respecte și aici replicile sunt savuroase.

Se opri o clipă, gândindu-se, apoi continuă încet: la ora nouă, în fiecare dimineață, îmi vei citi cu glas tare o jumătate de oră. Înainte de aceasta, îți vei folosi timpul pentru a face ordine în cameră. Miercurea și sâmbăta înainte de amiază, după nouă și jumătate, vei sta cu Nancy în bucătărie, învățând să gătești. În celelalte dimineți, vei coase cu mine. Astfel, vei avea după-amiezele libere pentru muzică. Firește, îți voi aduce de îndată un profesor, sfârși ea hotărâtă, ridicându-se de pe scaun.
Pollyanna exclamă cu îngrijorare:
– O, dar mătușă Polly, mătușă Polly, nu mi-ai lăsat deloc timp să… să trăiesc, pur și simplu!
– Să trăiești, copilă? Ce vrei să spui? Ca și cum n-ai trăi tot timpul!
– O, bineînțeles că voi respira tot timpul în care voi face toate acestea, mătușă Polly, dar nu voi trăi. Respiri tot timpul atunci când dormi, dar nu trăiești. Vreau să spun, să trăiești – adică să faci ce vrei: să mă joc afară, să citesc (în gând, bineînțeles), să urc pe dealuri, să vorbesc cu domnul Tom, în grădină, și cu Nancy, și să aflu totul despre casele și oamenii de pretutindeni, de pe toate străzile frumoase pe care am venit ieri. Asta numesc eu să trăiești, mătușă Polly. Numai să respiri nu înseamnă să trăiești. (pag. 59)

Chiar dacă mătușa Polly reprezintă personajul negativ al cărții, pe parcurs ea va suferi o transformare atât de mare încât la final, datorită participării la jocul fetiței, va fi alt om.
Copila trece prin tot soiul de întâmplări interesante atâta vreme cât stă la conac dar va da dovadă de mult curaj și optimism molipsitor.
Întâlnirea cu doamna Snow, bolnava imobilizată la pat, este prima dintr-un șir care n-o descurajează pe micuța copilă. Venită pentru a-i aduce de mâncare, ea nu ține cont de remarcile răutăcioase ale bolnavei și procedează de așa natură încât reușește să-i schimbe dispoziția în ciuda opoziției.

– Ei, Domnișoară Neobrăzare, cine ești? întrebă ea?
Pollyanna râse voioasă.
– O, nu acesta este numele meu, doamnă Snow – și mă bucur, de altfel, că nu este! Ar fi mai rău decât Hepțibah, nu-i așa? Sunt Pollyanna Whittier, nepoata domnișoarei Polly Harrington, și am venit să locuiesc cu ea. De aceea sunt aici în dimineața asta, cu piftia. (pag. 76)

Ușor-ușor, cu fiecare vizită făcută, fetița reușește s-o facă pe bolnavă să fie mai optimistă, să accepte schimbările care i-ar ameliora starea. O piaptănă și o gătește, îi umple camera de lumină și o determină să se apuce de tricotat, bucurându-se că are numai picioarele bolnave nu și mâinile.
Întâmplări de acest gen, în care jocul bucuriei este împărtășit întregului ținut face ca fetița să fie îndrăgită de toată lumea, chiar și de cei considerați a fi cei mai retrași și taciturni.

Finalul este unul fericit și te îndeamnă să te gândești la jocul fetiței care, sunt convinsă, pus în practică și de noi, acum la început de secol XXI, nu are cum să nu dea rezultate. Poate lucrurile mărunte și bucuria pe care ți-o dau ele să fie cheia detensionării vieții noastre atât de agitate.

Bărbații și femeile au nevoie, mai înainte de toate, de încurajare. Puterile lor firești de stăpânire ar trebui întărite, nu slăbite… În loc de a stărui mereu asupra greșelilor unui om, vorbește-i despre virtuțile lui. Încearcă să-l abați de la obiceiurile lui rele. Arată-i ceea ce are el mai bun, eul său adevărat, care îndrăznește și acționează și câștigă! Influența unui caracter frumos, generos, optimist este molipsitor și poate schimba din temelii un oraș întreg… Oamenii răspândesc în jur ceea ce au mai bun în mintea și în inima lor. Dacă un om este prietenos și binevoitor, vecinii lui vor fi și ei așa, în curând. Dar dacă se ceartă și se mânie și judecă, vecinii lui vor adăuga și pe deasupra! Când cauți răul și te aștepți la rău, îl vei dobândi. Când știi că vei găsi binele, îl vei primi… (pag. 209)

 P.S. Am găsit și o ecranizare, foarte frumoasă, pe care o puteți viziona dar după ce citiți cartea. 🙂

Machete didactice – Sclipiri la început de an

Mă tot uitam la știri și vedeam valul de zăpadă care acoperea mai bine de jumătate din țară după care priveam pe geam și… nimic. O atmosferă anostă, cu multe frunze moarte și cu o iarnă ce numai asta nu era. Apoi a sosit vântul, el a fost cel care a dat startul și l-am simțit pe pielea noastră de ce e în stare.
Și după ce am petrecut o întreagă lună decembrie și un început de ianuarie fără pic de zăpadă dar cu niște viroze de care nu aveam nevoie nicicum, iată că astăzi, 8 ianuarie 2017, a sosit și zăpada. Și nu așa doi-trei fulgi ci cohorte întregi, frumoase, lucioase, făloase dar năbădăioase.
E așa de mare gerul că geamurile nu mai fac față diferenței de temperatură. De cât bodogănesc sunt veșnic asudate. Asta e o temă pentru vară, de care nu trebuie să uit.

20170108_204207 20170108_204223

Precum se observă îs gătite cu niște gulere superbe, lucioase și pufoase dacă nu pui mâna pe ele. 🙂
Cuibul porumbeilor de astă vară e și el ocupat dar nu de vechii locatari ci de familiile de fulgi. Ce să-i faci?! m-au întrebat dacă-i primesc, cu chirie, măcar câteva săptămâni, că nu au pe unde sta și n-am putut să-i refuz. I-am primit cu o singură condiție; să lucească.

20170108_204252

În rest am parte de o imagine prețioasă pentru că totul sclipește în cel mai feeric mod.

20170108_204232 20170108_204324 20170108_204334

Îmi place foarte mult atmosfera asta, dar să stau undeva la loc ferit și să fie cald. Altfel nu pot! Dacă vrei să scapi de mine nu trebuie decât să mă ții în frig. Chiar și numai gândul mă face nefuncțională!

Dar în casă e bine. Am copt mere, am făcut un ceai de tei, am citit, vorbit, meșterit. Îmi era dor de meșterit, zău așa! Îmi era dor de partidele mele de sporovăială cu vopselele și pensoanele, cu ideile care nu se mai hotărau care să aibă întâietate. Eu am răbdare și le ascult pe toate și pe fiecare în parte ținând cont de argumentele pe care le expun. E lesne de înțeles că uneori are câștig de cauză o culoare care-și pledează mai susținut cauza, ori un accesoriu care era mai la dos.

Din cauza gerului și acum și a zăpezii, școlile nu-și deschid porțile. Cel puțin până marți copiii vor sta acasă. Și e bine!
Îmi amintesc ce zăpezi mai aveam prin copilărie de făceam tuneluri de la ieșirea din bloc dar zău dacă-mi amintesc de stat acasă. Dar nu cred că e chiar musai să mergi la școală dacă e așa ger pentru că e clar că disconfortul resimțit de copii e mare și riscurile-la fel. Și mai e și pe final de semestru… și mai e și o letargie din asta de nu știu cum s-o numesc. Oricum le-ntorc, e bine, că în ceea ce ne privește nu funcționăm la capacitate maximă.
Și pomeneam de machetele mele. A apărut prima pe anul ăsta în ton cu sclipirile de afară. E un pitic înconjurat de diamante. Cum lucesc ele nu cred că mai e vreun mister pentru nimeni. Să le privim și să ne bucurăm!
Și poate din licărul lor ne vor veni idei frumoase numai bune de a le împărtăși.

20170108_190125 20170108_190137

Detalii machetă: dimensiunea este de 1 metru pe 50 centimetri.

Literatură pentru mămici și nu numai – „Băiatul cu pijamale în dungi” de John Boyne

Din capul locului cred că trebuie specificat faptul că dacă nu ai idee de atrocitățile comise de naziști nu ai cum să înțelegi, cu adevărat, povestea spusă de John Boyne. Spun asta pentru că am văzut că e recomandată și copiilor.

Am avut ocazia să vizitez Lagărul de exterminare de la  Auschwitz-Birkenau și vreau să mărturisesc că ceea ce se poate vedea acolo nu are cum să nu te emoționeze. Nu are cum să nu te facă să te gândești la ce anume a determinat asemenea comportamente și de ce unii din semenii noștri au ales să comită aceste atrocități. Cred că fiecare dintre noi ar trebui să mergem și să vedem, să mirosim și să auzim ceea ce răzbate din acele ziduri. Și după atâta vreme, mirosul de carne arsă se simte iar atmosfera este extrem de apăsătoare.img_0786 img_0787 img_0788

Personal, am avut parte de un ghid care cred că studiase actoria la viața lui pentru că a fost atât de dibaci și pregătit că ne-a introdus în acea atmosferă mai mult decât mi-aș fi dorit.

img_0688img_0691
Principalul lagăr din Oświęcim a fost Auschwitz I. În august 1944, aici trăiau aproximativ 16.000 de prizonieri – 10.000 de evrei, 4.000 de polonezi şi 3.000 alte etnii. Tot aici se afla şi administraţia SS (Standortverwaltung), comandantul garnizoanei locale şi comandantul de la Auschwitz I, care era superior celorlalţi doi comandanţi.
Auschwitz I era şi sediul principal al departamentului politic şi al departamentului de muncă a deţinuţilor. Aici erau instalate şi companiile SS – DAW, DEST şi Deutsche Lebensmittel GmbH. De asemenea, în lagărul principal se aflau şi majoritatea magaziilor cu provizii şi a atelierelor de muncă.

a1_24img_069320080606_1912986483_wyzwolenie_1

În suburbiile oraşului polonez Oświęcim, germanii au construit cel mai mare centru de ucidere în masă. În cinci ani, în complexul de lagăre de concentrare de la Auschwitz au murit un milion de oameni – evrei, ţigani, polonezi, ruşi etc. – fără ca nimeni să poată face nimic. În ianuarie 2017 se comemorează 72 de ani de la eliberarea Lagărului de Concentrare de la Auschwitz de către trupele sovietice. Evacuarea lagărului de către germani a început la jumătatea lunii ianuarie, în 1945, dar Armata Roşie a deschis porţile lagărului abia pe 27 ianuarie.

img_0694

Baza lagărului de concentrare de la Auschwitz a fost constituită din 22 de barăci din cărămidă construite înaintea războiului în suburbiile oraşului polonez Oświęcim, aflat la 50 de kilometri vest de Cracovia, la confluenţa râurilor Vistula şi Soła. În timp, lagărul s-a extins – atât în termeni organizaţionali, cât şi spaţiali. La momentul apogeului dezvoltării sale, anume în vara lui 1944, Auschwitz deţinea 40 de kilometri pătraţi, unde erau deţinuţi aproximativ 135.000 de oameni, ceea ce însemna numai 25% din numărul total al oamenilor închişi în întreg sistemul lagărului de concentrare.
Auschwitz I era şi sediul principal al departamentului politic şi al departamentului de muncă a deţinuţilor. Aici erau instalate şi companiile SS – DAW, DEST şi Deutsche Lebensmittel GmbH. De asemenea, în lagărul principal se aflau şi majoritatea magaziilor cu provizii şi a atelierelor de muncă.
href=”https://machetedidactice.files.wordpress.com/2017/01/img_0701.jpg”>img_0701img_0703

Pe parcursul celor cinci ani de existenţă, modul de operare al lagărului s-a schimbat mult: de la un lagăr al cărui raison d’être era izolarea elementelor sociale considerate inamice de către regimul nazist – aşa cum se decisese la început, în 1940, fără să fie, de fapt, implementat – la un lagăr de concentrare, un spaţiu unde prizonierii erau anihilaţi treptat şi cu toate ustensilele la îndemână (înfometare, muncă silnică, boli etc.), şi, în final, la un nou tip de lagăr, un centru de exterminare imediată după modelul oferit de Treblinka sau Bełżec. Aşadar, istoria, conform acestor etape, poate fi împărţită astfel: de la fondare, din 1940, până în primele luni ale lui 1942, Auschwitz a funcţionat exclusiv ca un lagăr de concentrare, unde numai munca te elibera – conform dictonului macabru ce străjuia intrarea în lagăr –, iar din 1942 până în octombrie 1944, lagărul a continuat să fie unul de concentrare, dar, simultan, funcţiona şi ca cel mai mare centru pentru uciderea în masă a evreilor, polonezilor sau ţiganilor aduşi aici.

img_0711 img_0715 img_0721 img_0725

Totul este impresionant dar hainele de copii mici precum și jucăriile lor reprezintă imagini de-a dreptul sfâșietoare.                               img_0728 img_0729

Atunci când am vizitat acest loc  mă apropiam de 43 de ani și tocmai de aceea privirea mi-a căzut pe valiza Belei Stadler care și ea, ca și mine, avea  aceeași vârstă atunci când a ajuns la Auschwitz.                                  img_0730 img_0738 img_0745

Birkenau era cel mai mare dintre lagărele care compuneau complexul de la Auschwitz. A operat timp de trei ani, având mai multe funcţii. Construcţia sa a început în octombrie 1941 şi s-a dorit a fi un lagăr pentru 125.000 de prizonieri de război. S-a deschis în martie 1942, ca o aripă a lagărului de la Auschwitz, dar a funcţionat, concomitent, şi ca un centru de exterminare a evreilor. În faza finală, din 1944, a devenit şi locul unde prizonerii erau concentraţi înainte de a fi trimişi la muncă în industria germană.

Aproximativ 90% dintre victimele Lagărului de Concentrare de la Auschwitz au murit la Birkenau. Iar nouă din zece erau evrei. De asemenea, şi peste 70.000 de polonezi şi-au găsit sfârşitul la Birkenau. (sursa: historia.ro)

img_0797 img_0800 img_0804 img_0806

Tocmai de aceea, prin prisma celor trăite acolo, cartea de față, „Băiatul cu pijamale în dungi” de John Boyne capătă alte valențe. L-am și văzut, șezând lângă gard, cu privirea pierdută și înfricoșat peste putință. Nici nu știu dacă-mi pot imagina așa trăire!20170105_171026

Bruno este un băiețel care a avut nenorocul (sau poate norocul dacă privești din alt unghi) de a se fi născut într-o familie în care tatăl era comandant și apropiat al furerului. Avea 9 ani și trăia la Berlin o copilărie lipsită de griji dar cu mai multe reguli de respectat. Mai avea o soră, Gretel, mai mare decât el și o mamă destul de rigidă. Și mai avea trei prieteni, foarte buni.
Într-o zi totul se schimbă atunci când tatăl său este detașat în alt oraș acolo unde trebuie să coordoneze activitatea unui lagăr. Evident că cei doi copii nu știu cu ce anume se ocupă tatăl asta pentru că noua casă era despărțită de un gard dar și la mare depărtare de lagăr. Băiatul privea pe fereastra din camera sa ce se întâmpla peste gard, dar nu avea avea ideea ce se petrecea cu adevărat acolo. Credea că este un oraș, în care viața se desfășoară relativ la fel, dar nu pricepea de ce nu are voie să treacă dincolo și nici de ce nu se poate juca cu nici un copil.
După o perioadă în care încearcă să se acomodeze, copilul, în dorința de a explora ținutul, ajunge să-l cunoască pe Shmuel, un băiețel evreu, ce era deținut în lagărul condus de tatăl său.

Dar chiar în ace moment, în depărtare văzu un punct și își miji ochii pentru a vedea ce e. Bruno își aminti o carte pe care o citise, în care un om se rătăcise în deșert, și pentru că nu avusese nici alimente și nici apă timp de mai multe zile, începuse să-și imagineze că vede restaurante minunate și fântâni uriașe.
Însă, în timp ce reflecta astfel, picioarele îl duseră pas cu pas din ce în ce mai aproape de punctul din depărtare, care între timp devenise o pată, apoi se transformase într-un strop. Și curând după aceea stropul deveni o siluetă. După care, când Bruno se apropie și mai mult, văzu că nu era nici punct, nici pată, nici strop, nici siluetă, ci o făptură.
De fapt, era un băiat. (pag. 110)

Băieții se împrietenesc, dealtfel Shmuel fiind singurul prieten al lui Bruno, și poartă tot soiul de discuții dar cu grijă în a ocoli subiectele care i-ar putea despărți. Bruno păstrează secretul său și nu spune nimănui despre noul prieten, asta pentru că-și dă seama că ar rămâne fără el. Are o încercare de a-i destăinui surorii lui dar când vede ce reacție are aceasta, îi mărturisește că prietenul este … imaginar.
La un moment dat, Shmuel îl povestește motivul tristeții lui, acela de-a nu-și mai găsi tatăl iar Bruno se oferă să-l ajute să-l caute. Cum acest lucru nu era posibil, ei fiind despărțiți de gardul de sârmă ghimpată, Shmuel îi spune că-i poate face rost de o pijama în dungi, așa ca a lui, altfel putând trece pe sub gard fără a-l observa nimeni.

Shmuel se aplecă și ridică partea de jos a gardului, dar nu putu decât puțin, astfel încât Bruno nu avu altceva de făcut decât să se rostogolească pe dedesubt, reușind astfel să-și umple de noroi pijamaua în dungi. Râse când se privi. Nu fusese niciodată în viața lui atât de murdar, dar se simțea minunat. Shmuel zâmbi la rândul lui și cei doi băieți stătură o clipă stingheriți, neobișnuiți să fie de aceeași parte a gardului.
Bruno simți nevoia să-l îmbrățișeze pe Shmuel, doar pentru a-i da de înțeles cât de mult îi plăcea și cât de mult se bucurase vorbind cu el în ultimul an.
Shmuel simți nevoia să-l îmbrățișeze pe Bruno doar pentru a-i mulțumi pentru toată amabilitatea și darurile de mâncare și pentru faptul că-l va ajuta să-l găsească pe papa. (pag. 208)

Mi-ar fi plăcut un alt final, mai bine spus aș fi așteptat un alt final pentru că cel ales de autor este dramatic. Ca de altfel tot ceea ce s-a întâmplat acolo.
O carte care ar trebui citită atunci când nu aveți sufletul prea încărcat pentru că o va face ea. Cu siguranță!

P.S. Am descoperit că există și o ecanizare. Eu nu am apucat să o văd dar o voi face. Poate doriți și voi.

Activități educative copii – Foto-party sau cum am organizat o petrecere pentru copii mai mari

Cu mare nerăbdare a așteptat Luca această petrecere. Lucrurile s-au mai schimbat pentru că și el a mai crescut iar eu, poate o  credeți că voi spune că am obosit?, nu nici vorbă, am devenit și mai atentă la detalii încercând în același timp să mă debarasez de lucrurile care mă încarcă negativ.
Lung început! 🙂
Am încercat să găsesc o temă ofertantă pentru ei, care să-i atragă dar și să participe la ea mai mult de 5 minute. Copiii din ziua de astăzi sunt mai speciali iar vârsta aceasta, de unsprezece ani, e una de trecere de la copilărie la pubertate.
După ce am tatonat, alături de Luca, mai multe variante, am rămas hotărâți la acest concept: foto-party în care, inuțial, am dorit să confecționez alături de ei și accesoriile. Și am mers cu pregătirile destul de departe până când am înțeles că ar fi prea mult și aș știrbi din farmecul și tema petrecerii.
Atunci, pe ultima sută de metri, am găsit o firmă care să-mi livreze aceste accesorii, și inspirată am fost. 🙂 Numele ei este articole de petrecere.ro și sunt foarte, foarte serioși. Apelați cu încredere la ei pentru că nu veți fi dezamăgiți! Dar pe lângă asta mai aveam și noi în dotare tot soiul de pălării și de alte marafeturi ce s-au dovedit a fi utile.

Așadar, acestea fiind hotărâte, m-am concentrat asupra activității practice pe care copiii urmau să o facă. Știam din anii trecuți ce succes au și în ciuda prejudecăților, aceste momente rămân de neuitat (copiii care au mai fost la ziua lui Luca, de fiecare dată povestesc despre activitățile trecute dar mai ales de faptul că lucrușoarele confecționate de ei au fost luate acasă).
Pentru a aprecia timpul necesar etapei cu pricina dar și distribuția în economia întâlnirii, am confecționat și eu două modele orientative. Asta nu înseamnă că ei au făcut întocmai, fiecare având posibilitatea de a da frâu liber creativității personale.
Am ales bețișoarele de lemn, fiind bine finisate dar și ofertante. Am refăcut stocul actual iar în ceea ce privește accesoriile… slavă Domnului!, de-am fi sănătoși să le putem folosi pe cele din dotare.
Bețișoarele din lemn, denumite „apăsătoare de limbă”, le găsiți în farmacii și nu sunt scumpe.

Materialele necesare confecționarii ramelor pentru fotografii (pentru că asta am făcut) sunt:

bețișoare de lemn
vopsea acrilică
paiete de diferite modele
ștrasuri de diferite culori și forme
figurine din fetru
fluturași sclipicioși
șnururi și benzi din mătase
pistol de lipit cu silicon
pensoanele necesare la pictat

20170102_125819 20170102_131418

O ramă am pictat-o și una am lăsat-o natur pentru mai multă diversitate. Eu le-am asamblat întâi și pe urmă am pictat dar copiii au pictat bețișoarele și apoi le-au asamblat.

 20170102_133657

După ce forma ramei a fost stabilită și fixată cu silicon, a urmat împodobirea. Aici, după inspirația de moment.                                                                                                   20170102_135543

Precum se observă mai jos, special una am făcut-o mai încărcată și una mai simplă, dar eu sunt încântată de amândouă.20170102_14461820170102_144707

Buuun! Această etapă a meșteritului a avut loc după ce copiii au venit, au socializat s-au fotografiat mascați și au servit aperitivul. Aici am ales unul mai soft dar am ținut cont de îndrumările sărbătoritului.
Am pus pe farfurie două feluri de șuncă – curcan și porc, trei feluri de brânză, rondele de clătite umplute cu ciuperci și carne, file de piept de pasăre făcute crochete, coapte la cuptor nu prăjite în tigaie, pateuri umplute cu brânză pufoasă cu somon file și  roșioare cherry. Și am avut succes! Au fost foarte apreciate și, mai important – mâncate!

aniversare-luca-11-ani1

A urmat meștereala și aici a fost, ca de fiecare dată, o secțiune foarte așteptată. Copiii sunt încântați de culori și forme de diversitate și posibilitatea de a alege ce anume doresc să folosească.

dscn8036 dscn8037dscn8038dscn8040dscn8044dscn8047dscn8048

După ce fiecare a făcut câte rame a dorit, a urmat felul principal, iar aici copiii au servit cartofi spiralați copți în cuptor, pulpe de pui și gogoșari în sos de muștar și miere. Și aici am fost inspirată pentru că am căzut pe gustul lor. 🙂
Fursecurile și biscuiții de casă, pricomigdalele, cariocile, prăjitura „Regina Maria” au putut fi gustate înainte de tort. Dar și o partidă de jocuri așa de antrenantă și aducătoare de voie bună.

În ceea ce privește jocurile nu au lipsit Tick- Tack Prea târziu dar și Story cubes .

dscn8053

După ce s-a cântat și servit totul, copiii și-au ales din fotografiile făcute, câte una, pentru a o pune în ramă. Le-am printat și montat și la plecare le-au luat acasă.

dscn8060

aniversare-luca-11-ani2

A fost frumos și mă bucur că invitații au petrecut câteva ceasuri pline de bucurie. Păcat că au trecut așa de repede. Dar asemenea întâlniri se mai pot face nu neapărat la aniversări ci și cu alte ocazii. Le mulțumesc copiilor pentru minunata experiență și-i mai aștept. Și eu că de Luca… nu mai e nevoie să pomenesc. 🙂
Vă doresc un An Nou minunat și sănătos!

Machete didactice – La mulți ani, Luca!

Vezi ce repede trec anii? Mai ieri porneam, la braț, în această aventură căreia nu-i lipsește esențialul: dragostea necondiționată.
Am mai spus dar parcă tot îmi vine s-o repet: nu mă enervează nimic la tine, nu mă obosești, nu mă demotivezi, nu mă… nu mă… nu mă… .
Te iubesc din adâncul sufletului și așa va fi mereu!
La mulți ani, Luca! Tu ești minunea și balsamul meu! Îți doresc sănătate. Restul le vom dovedi fie împreună fie separat.
Ziua ta se încheie frumos, a mea la fel dar despre ea vom povesti mâine pentru că acum e momentul să ne odihnim. Noi, sufletele, trupurile, mințile.
Mulțumim frumos celor care ne-au fost alături și sperăm să le fi tihnit și lor.dscn8084

Idei pentru mămici – Și ne mai pregătim de o aniversare

Iată că, pe nesimțite, se apropie aniversarea lui Luca, cea de unsprezece ani. E multă frământare și multă neliniște în așteptarea invitaților. Pentru cei care ne cunosc, noi am început mai greu cu aniversările alături de copii, asta pentru că cel în cauză nu și-a dorit. Intrarea în clasele primare a determinat o schimbare de optică, dar ea nu s-a petrecut dintr-o dată ci cu pași mărunți. Pe acest blog sunt imortalizate aniversările începând cu cea opt ani și mă bucur că am un jurnal al acestor clipe atât de speciale. De asemenea mai sunt detaliate și pregătirile efectuate cu tot ceea ce înseamnă ele. Deci, nici invitațiile nu lipsesc.

Anul acesta, Luca a ales din mai multe modele prezentate pe cele de îngeraș. Le-am văzut la Cristina pe blog, Talente de năzdrăvani pentru necunoscători și mi-au plăcut foarte mult și mie. Sunt convinsă că notele muzicale au reprezentat cârligul.                            12295330_1101032123264763_4526921289574694005_n

Eu le-am meșterit și le-am oferit pe post de invitații. Iată materialele necesare confecționării lor:

hârtie lucioasă auriu, argintiu, portocaliu
bile din polistiren
păr sintetic pentru păpuși (eu am achiziționat o barbă de Moș pentru că păr nu am mai găsit)
ace cu bumbuște colorate pentru ochi și gură
foi albe imprimate cu partituri muzicale
fir de sârmă îmbrăcat în catifea
fundițe colorate
bandă dublu adezivă

Prima dată am făcut un tipar pentru aripi și corp cu ajutorul căruia am tăiat fiecare element în parte.

20161215_164248

Precum cred că ușor se observă, tiparele le-am făcut la ochi fără a avea o măsură exactă. Am dorit ca pe spatele îngerașului să poată încăpea eticheta pe care să se vadă scrisul invitației.                                 20161214_095439

Apoi am tăiat și asamblat. Am lipit cu bandă dublu adezivă iar bila de polistiren, înfiptă în firul de sârmă, a fost și ea fixată în interiorul „corpului” fără a se observa acest lucru.

20161215_145403

Cu cleștuța cea portocalie am prins îngerașul pentru a-l fotografia. Ea nu face parte din ansamblu. 🙂

20161215_145520 20161215_145535

După ce au fost gata, le-am lipit pe spate eticheta cu datele necesare și i-am pus într-un plic. Fiecare cu plicul lui. Înainte de a se termina școala, Luca a oferit invitațiile colegilor.

Mâine îi așteptăm. Am un singur regret: prietena mea Alina și fetițele nu au putut ajunge la petrecere. Ar fi fost frumos și ne-ar fi făcut o foarte mare plăcere. Boala asta de pe sfârșit de an ne-a zădărnicit planurile și nu am mai putut merge nici noi la Brașov. Dar ne facem sănătoși și, cu siguranță, ne vom revedea cât de curând.

Despre tematica petrecerii dar și ce am făcut în sensul ăsta vă povestesc după ce pleacă invitații. Mai am câte ceva de retușat Petreceri plăcute să aveți alături de copiii voștri.

Literatură pentru mămici și nu numai – „Miracole mici și mijlocii” de Carmen Firan

Am terminat anul 2016 și început 2017 în compania lui Carmen Firan. Sunt așa de fericită că am descoperit această scriitoare deosebită care-mi merge la suflet, că am achiziționat tot ce a apărut pe piața noastră. Cea care mi-a facilitat întâlnirea este revista „Literatura de azi” acolo unde Carmen Firan semnează o rubrică săptămânală.

Despre Carmen Firan mai puteți citi dacă accesați link-ul de mai jos.

„Dialogul vântului cu marea” și un îndemn: citiți!

De data asta începutul de an a avut valențe americane, asta pentru că cititorul fascinat de măreția și legenda orașului New York are posibilitatea să descopere în cartea „Miracole mici și mijlocii! viața culturală a metropolei americane și nu numai. Alături de autoare avem posibilitatea să devem spectacole neconvenționale, să urmărim piese de teatru experimentale, să vizităm galerii de artă pe care dealtfel, pentru unii dintre noi, acest lucru ar fi practic imposibil.20170101_182137

Pentru cei care nu știu, Carmen Firan trăiește în minunatul oraș american, New York, din anul 1997.

Când am ajuns în America m-am simțit ca Magellan. Fusesem cucerită și cucerea la rândul meu. New Yorkul era locul potrivit pentru scufundări la mare înălțime. Am început prin a-mi plăcea totul de-a valma. După un timp m-am liniștit și am început să privesc de aproape, mai ales că de-acum mă atârnasem și eu de cardul de social security închis pe fundul unui sertar. Am deschis ochii și am ciulit urechile cum faci când te trezești în întuneric, într-un loc străin, după ce petrecerea s-a terminat, s-au stins luminile și ultimul a tras ușa după el. Nu mă simțeam dislocată, nu încercam nici crize de identitate, nici nostalgii, eram cu toate simțurile încordate intens și viu aici. (pag. 13)

Cartea este împărțită în trei părți:

Eseuri … de moment
Cronici de carte și de spectacol
Note de călătorie

În prima parte facem cunoștință cu simptomul și sindromul Obama, descoperim un horoscop al limbii pe care eu l-am considerat foarte interesant și captivant, suntem invitați să răspundem la anumite întrebări, una dintre ele fiind: „Ce traducem – autori sau cărți?” ori asistăm la anumite paralele între viața de „dinainte de New York” și cea actuală, totul cu un umor fin și cu spirit de observație amănunțit.

Asemeni tipologiilor umane și formelor de energie, cuvintele, la rândul lor, ar putea fi catalogate, ca într-un Horoscop al limbii, în cuvinte de apă, aer, de foc și de pământ.
Cuvintele de apă sunt proprii limbii fluide, supleței și flexibilității de comunicare, subiecților care se exprimă ușor, au prezență de spirit și sunt dezinhibați în interiorul limbajului.

Cuvintele de aer au transparența esențelor. Sunt asemenea parfumurilor fine picurate pe încheietura sensibilă a mâinii, respirației de grație și gândul cel intim rarefiat ca aripa unui înger coborâtor din spațiile divinității.

Cuvintele de foc sunt expresia personalității energetice, spirite revoluționare, aventurierilor de anvergură, mărșăluitorilor de fond care țin pe umerii lor campionii curajului.

Cuvintele de pământ însoțesc naturile telurice. Se asociază cel mai ușor cu spiritele pozitiviste, introvertite, frământate de descoperiri care pot să nu fie nicicând relevate (pag. 59)

În partea a doua ne sunt prezentați o parte din artiștii români care participă la efervescenta viață creativă a celebrei metropole.

Andrei Codrescu este autor, actor, comentator al propriului text – o parabolă religioasă și politică despre fanatismele secolului XX, o trecere autobiografică prin sisteme și lumi fracturate de războaie, falși Mesia, fundamentalism și dictatori. (pag. 94)

Scriitoarea ne prezintă și expozițiile a doi pictori români : Klara Tamaș și Sasha Meret dar ne oferă și informații despre regizorul Andrei Șerban, cel care…

În acest august fierbinte toată lumea visează să prindă un loc la Cymbeline, una dintre piesele shakespeariene cele mai stufoase, devenită în concepția regizorală a lui Andrei Șerban un poem cu rigori clasice, cu o puternică simbolistică a visului. a autorității destinului, înțelepciunii și pragurilor fantastice care scindează realitatea. (pag. 98)

În partea a treia a cărții suntem transportați în Patagonia pentru ca mai apoi să călătorim în India. Aici, în aceste destinații exotice aflate la capătul lumii, unde se amestecă halucinat culorile și mirosurile carnale specifice unei asemenea aglomerări umane, Carmen Firan reușește să ne facă să credem că și noi am fost prezenți.

Urc în microbuz bucuroasă că am scăpat de data asta fără nici un elefant sau vreun colier de care n-am nevoie. Microbuzul e plin, rămân în picioare şi mă sprijin de rama ferestrei deschise din faţa mea. În acel moment o duzină de brăţări îmi alunecă pe mână. Încerc să le scot pentru a i le înapoia tânărului care îmi zâmbeşte larg de pe trotuar, dar el insistă lăudându-şi marfa, îi spun că nu le vreau dar se face că nu înţelege, îi spun că n-am bani, „later,“ îmi răspunde şi între timp maşina porneşte şi intru în panică, vreau să-i arunc brăţările pe fereastră, nu le-am plătit şi băieţii ăştia sunt şi-aşa năpăstuiţi, dar ghidul mă linişteşte: „Vă va aştepta la întoarcere, îi plătiţi atunci.” „Dar o să mă mai ţină minte?” Ghidul zâmbeşte de parcă i-aş fi spus cel mai naiv lucru din lume. „Nu vă temeţi, vă recunoaşte cu siguranţă. E tehnica lor să agaţe turiştii.“ Nu-l cred.

Când pun piciorul pe scara autobzului, apare şi băiatul meu să-şi recupereze banii pe brăţări. Răsuflu uşurată şi nu obiectez când îmi cere dublu decât atunci când mi le strecurase cu dibăcie pe mână.(pag. 183)

În această colecție de proză o întâlnim pe Carmen povestitoarea, o observatoare atentă, ironică, jupuind cu exactitate, dar și cu tandrețe pielea realității… Metaforele ei creează corpuri, cuvintele ei îmbracă. (Andrei Codrescu, Words & Flesh)