Caramel de Sibiu – a cincea zi de vacanță în deplasare

Curat lucru! Ploaia s-a îndrăgostit de ținutul ăsta rupt din rai, dar nenorocit de oamenii care îl populează; cei care au putere decizională, evident, și cei care dorm nedorind a ieși din confortul lor (pe care-mi doresc să-l aibă cu adevărat).

Dar nu despre asta vreau să vă vorbesc acum când suntem în vacanță. E o vacanță murată din toate punctele de vedere însă e murată cu prieteni adevărați, oameni dragi, imagini insolite și demult visate. Cine ne împiedică să visăm chiar dacă plouă cu găleata?

Cine ne împiedică să călătorim chiar dacă asta înseamnă să ne strecurăm printre reprizele de ploaie torențială care joacă cu noi un fel de-a v-ați ascunselea? Când ești mai puțin pregătit, știind că ești în siguranță, a bătut tic-tac-ul și te-a făcut leoarcă.

Uite că ziua a cincea ne-a purtat spre Sibiu, o destinație pe care nu o mai vizitasem de mult, și care pentru Luca era inedită. Urma a ne întâlni cu persoane pe care le știam de multă vreme, dar cu care nu apucasem să ne îmbrățișăm real. Ori dacă ai răbdare, lucrurile se petrec atunci când le vine rândul.

Am plecat spre Sibiu având parte de niște nori pe care, dacă m-aș fi ridicat pe vârfuri i-aș fi putut băga într-un sac, după care l-aș fi scuturat. Ar fi ieșit din ei tot amarul și toate lacrimile și n-ar mai fi curs peste oameni, provocând asemenea pagube.

Atunci când am ajuns la Sibiu temperatura era de 20 de grade, însă am avut parte de câteva zeci de minute în care soarele a strălucit cu putere, ștergând semnele ultimilor ploi.

Am parcat în Piața Mică, și am plecat spre centrul vechi, trecând peste Podul Minciunilor.
Podul Minciunilor se numără printre cele mai cunoscute obiective ale Sibiului. Podul Minciunilor sau Podul culcat este un pod metalic, construit în anul 1859 deasupra străzii Ocnei care făcea legătura între Orașul de Jos și Orașul de Sus.
Din cauza faptului că podul respectiv a fost primul ridicat fără piloni de sprijin, i s-a mai spus şi “podul culcat”. În dialectul săsesc “culcat” (lugenmarchen) este omonimul cuvântului “minciună”, de aici a apărut confunzia. El este o pasarelă pietonală ce face legătura dintre Piața Mică și Piața Huet şi este cel mai vechi pod din fontă aflat în serviciu pe teritoriul actual al României. A fost al doilea pod european realizat din fontă turnată și primul din spațiul românesc.

Dacă urci scările de către Orașul de Jos, pe sub turn, ajungi într-un colț de Sibiu cu un farmec medieval. Se aud vagi bătăi de unelte, miroase a lut. Câțiva tineri prăfuiți, îmbrăcați aparte, trec tăcuți, ducând saci de var. Alții cioplesc în piatră și bat pe o daltă ritmul altor vremuri. În Piața Huet, calfele Evului Mediu sunt la ele acasă.

Calfele călătoresc pentru a învăța meșteșurile de dulgheri, tâmplari, stucatori, zidari, finisori, pietrari, olari, zugravi, aurari, legători de cărţi, zeţari, constructori de instrumente de suflat, bijutieri, fierari, potcovari, lăcătuşi, tinichigii, brutari, pantofari şi croitori. Adică meseriile pe care în România – țară de licențiați și academicieni – nu le mai învață nimeni.

În special în Germania, calfele sunt încă foarte apreciate pentru că păstrează tehnicile tradiționale de lucru. Dincolo de o valoare culturală, calfele sunt o necesitate reală în restaurarea monumentelor, pentru că ei folosesc metodele și mijloacele cu care au fost construite edificiile medievale.

Calfele pot alege să călătorească independent (majoritatea celor de astăzi) sau făcând parte dintr-o organizație recunoscută, majoritatea cu origini în Germania. Astăzi, la nivel mondial, tradiția merge mai departe datorită celor aproximativ 800 de calfe călătoare. (sursa: povestisasesti.com)

Astăzi, lângă Casa calfelor, există un stâlp de lemn cu piroane și tot felul de mici obiecte împlântate în el. La prima vedere arată ciudat, însă explicația ține de un obicei al calfelor: fiecare tânăr este obligat la plecarea dintr-un loc să lase pe acest stâlp un cui, un ban, ceva ce i-a aparținut.

Stock-im-Eisen este numele german al stâlpilor de acest fel, în care calfele băteau la plecare câte un cui. Era semn că au trecut prin locul respectiv, gest menit să le poarte noroc mai departe.

Cel mai cunoscut Stock-im-Eisen, se află chiar în inima Vienei, în apropiere de Catedrala Sf. Ștefan, pe colțul Palatului Equitable. Este unul dintre cele mai vechi simboluri ale orașului, înțesat de legende. Cert este că existența lui este legată tot de superstiția calfelor, care la plecare înfingeau un cui în trunchi, tot pentru noroc.

Astfel de stâlpi cu piroane mai sunt cunoscuți și în Bratislava, Waidhofen an der Ybbs din Austria, Budapesta și Györ, dar și la Timișoara (Casa cu pomul breslelor/Haus zum Stock im Eisen) și la Arad (Casa cu lacăt/Haus zum Stock-im-Eisen – trunchiul nu mai este expus în nișa casei, ci la Galeria de Artă a Complexului Muzeal Arad). Se pare totuși că la Timișoara este vorba doar de o firmă de prăvălie, o copie a celui din Viena, nefiind folosit chiar de calfele din oraș. (sursa: povestisasesti.com)

Mi-au plăcut foarte, dar foarte mult casele care au ochi pe acoperiș. Ai senzația că ești urmărit mereu, și că nu ai unde să te ascunzi.

Cât timp am stat la o terasă de-am mâncat o pizza și am băut o apă, a turnat cu găleata. Nu ne-a împiedicat să schimbăm impresii alături de prietenii noștri pe care atât de mult am dorit să-i vedem.

Cu siguranță vom reveni, pentru a sta mai pe tihnă și a lua orașul la pas. Sunt convinsă că avem ce vedea și ce învăța.

Am plecat cu sufletele pline cu de toate, în mașină fiecare povestind cum anume a văzut aceasta excursie. Era soare și un curcubeu a apărut pe cer. Munții reușiseră să se elibereze din strânsoarea bolnăvicioasă a norilor, fiind sufocați de ei în ultimile zile.

Ne-am reîntors la Brașov, pe ploaie, cum altfel. Însă cum am mai spus de mai multe ori, chiar și așa poți găsi ceva de pus la suflet. Și nici nu am avut de căutat mult. 🙂

Cum  a văzut Caramel vizita de la Sibiu, numai Luca a aflat. Poate vă va spune și vouă, dacă-l întrebați.